de Bence Nanay, profesor de filozofie la universitățile din Antwerp și Cambridge

Un îndemn pe care-l descoperi adeseori în texte filozofice serioase și în cele mai superficiale cărți dedicate evoluției personale: “Cunoaște-te pe tine însuți!” Expresia are un pedigree filozofic serios: din vremea lui Socrate era un adevăr mai mult sau mai puțin revelat (aparent primit la Templul lui Apollo din Delfi), o variantă putând fi găsită cu mult mai înainte, în Egiptul Antic. De atunci încoace majoritatea filozofilor au avut ceva de spus despre ea.
“Cunoaște-te pe tine însuți” este ceva ce ne place. Scopul tău este să te accepți? Ei bine, atunci trebuie, mai întâi, să te cunoști. Sau poate că vrei să iei deciziile potrivite pentru tine? Încă o dată, ar fi dificil dacă nu te cunoști. Problema este că nimic nu se bazează pe o imagine realistă a sinelui și pe modul în care luăm deciziile. Povestea asta cu “cunoaște-te pe tine însuți” nu-i atât de simplă pe cât pare. De fapt, este ceva confuz din punct de vedere filozofic, poate și un sfat greșit.
Hai să luăm un exemplu din viața de zi cu zi. Mergi la cafenea și ceri un espresso. De ce? Un impuls de moment? Încerci ceva nou? Poate că știi că proprietarul este italian și te-ar judeca aspru dacă ai să ceri un cappuccino după ora 11? Sau doar pentru că-ți place espresso?
Posibil ca ultima variantă să fie aceea corectă. Faci ceea ce faci pentru că te gîndești că se potrivește cu ceea ce ești. Comanzi omletă pentru că ești un om care mănâncă omletă. Este parte din ceea ce ești. Și tot așa cu multe alte alegeri făcute pe parcursul zilei. Mergi la secțiunea de filozofie a librăriei și la raionul de coloniale din alimentară pentru că ești un filozof căruia-i pasă de justiția socială.
Cu toții avem o părere destul de clară apropo de ceea ce suntem. Iar asta este de bine, nu trebuie să stăm mult pe gânduri atunci când comandăm o cafea. Ideea despre ceea ce suntem este acompaniată de ideea despre ceea ce nu suntem. Nu fac cumpărături la magazine cu preț redus, nu sunt acel tip de om. (Modul în care te gândești la tine poate duce rapid la o perspectivă moralizatoare asupra preferințelor, dar nu este acum momentul să discutăm asta.)
Este totuși o problemă profundă legată de cadrul mental: oamenii se schimbă. Sunt perioade mai tumultoase, în care ne schimbăm spectaculos – când iubim, sau divorțăm, sau apar copiii. Adeseori suntem conștienți de asta. După ce apar copiii descoperi brusc că ai devenit matinal.
Dar cele mai multe schimbări se pretrec treptat și pe nesimțitelea. Puține mecanisme ale schimbării sunt cunoscute, cum ar fi ‘efectul de expunere’: cu cât ești mai mult timp expus la ceva cu atât mai mult tinzi să-ți placă. Un altul, ceva mai tulburător, este acela că, pe măsură ce dorința ta de a avea ceva nu este împlinită cu atât mai mult tinzi să nu-ți mai placă. Schimbări care apar mai degrabă treptat, adeseori fără să băgăm de seamă.
Problema este: dacă ne schimbăm, iar imaginea despre noi rămâne aceeași, atunci se deschide o prăpastie între ceea ce suntem și ceea ce credem că suntem. Iar asta duce la conflicte.
Pentru a face lucrurile și mai complicate, suntem foarte buni în a respinge chiar și gândul la faptul că ne schimbăm. Psihologii au dat un nume sofisticat acestui fenomen: ‘Sfârșitul poveștii iluziilor noastre’. Cu toții ne gândim că suntem un produs finit, că vom fi aceeași peste cinci, zece, douăzeci de ani. Dar, așa cum au descoperit psihologii, este o iluzie – preferințele și valorile noastre vor fi foarte diferite nu peste mult timp.
Și atunci, ce mare chestie? Poate fi ok când este vorba să comanzi un espresso. Poate că ai dori un cappuccino, dar te gândești că-ți place espresso, așa că vei comanda în continuare espresso. Te vei bucura ceva mai puțin de băutura matinală – nu-i mare chestie.
Dar ce se petrece cu acest espresso se petrece și cu alte preferințe și valori. Poate că-ți plăcea să te ocupi de filozofie, dar nu-ți mai place. Dar pentru că filozofia oferă o imagine de sine stabilă, continui să te ocupi cu ea. Apare o mare diferență între ceea ce-ți place și ceea ce faci. Ceea ce faci nu-i dictat de ceea ce-ți place, ci de ceea ce crezi că ești.
Grav este nu că pierzi mult timp făcând ceea ce nu-ți place, ba chiar îți displace uneori. Grav este că minții umane nu-i plac contradicțiile evidente. Face tot ceea ce poate ca să le ascundă, fenomen cunoscut ca disonanță cognitivă.
Ascunzând contradicția din ce în ce mai mare între ceea ce ne place și ceea ce suntem presupune un efort mental și lasă prea puțină energie pentru altceva. Iar dacă nu ai suficientă energie îți este mult mai greu să schimbi postul la televizor sau să renunți la Facebook.
“Cunoaște-te pe tine însuți”, da? Dacă ținem cont de schimbările din viața noastră, nu este doar o simplă opțiune. Vei ajunge să fii conștient de ceea ce crezi despre tine în acest moment. Dar ceea ce crezi despre tine s-ar putea să fie diferit de ceea ce-ți place de fapt. oricum te vei schimba peste câteva zile sau săptămâni.
“Cunoaște-te pe tine însuți” este un obstacol în a recunoaște și în a te împăca cu sistemul de valori în continuă schimbare. Dacă afli că ești un anume tip de om asta îți limitează considerabil cunoașterea. Poate că-ți plăcea espresso și donai bani pentru acțiuni caritabile, dar, o dată ce astea fac parte din imaginea pe care ți-o faci despre tine, nu mai ai deplin control asupra vieții tale. Orice schimbare va fi cenzurată, sau va duce la o disonanță cognitivă. Așa cum scria André Gide în Frunzele toamnei (1950)> “Omida care încearcă să se cunoască pe sine însăși nu va mai deveni fluture.”

Aeon counter – do not remove

Bence Nanay

This article was originally published at Aeon and has been republished under Creative Commons.

Photo credit: Yelp.com via VisualHunt.com / CC BY-NC-ND

Vlad T. PopescuSpiritualitate, cursuri, evenimentepsihologie,terapiede Bence Nanay, profesor de filozofie la universitățile din Antwerp și Cambridge Un îndemn pe care-l descoperi adeseori în texte filozofice serioase și în cele mai superficiale cărți dedicate evoluției personale: 'Cunoaște-te pe tine însuți!' Expresia are un pedigree filozofic serios: din vremea lui Socrate era un adevăr mai mult...un blog Vlad T. Popescu