Dacă te mulțumești cu imaginea din ce în ce mai kitsch de la șosea, olăritul pare să înflorească în Horezu, pare să fie ocupația de bază a oamenilor, pare să fie o tradiție cu viitorul asigurat.
Dar dacă sesizezi că bună parte din obiectele expuse nu numai că nu respectă modelele și culorile tradiționale, dar nici n-ar fi putut fi făcute vreodată la Horezu (cum ar fi oalele pentru sarmale, pentru care pământul de acolo nu este suficient de cuarțos ca să reziste la cuptor!), ba mai ești și suficient de ager încât să descoperi că multe sunt “Made in China” și nu numai, începi să-ți pui întrebări legate de tradiție și de cum supraviețuiește ea.
Bon, este de înțeles că la strada mare se face doar comerț, că oamenii de acolo nu mai au timp și nici chef să-și mânjească mâinile când pot câștiga mai bine făcând comerț. Dar nu este de înțeles de ce se vând acolo lucruri produse aiurea prin lume și nu farfurii, oale și căni ale meșterilor locului.
Dacă dai o căutare pe net, afli imediat că adevărații olari nu stau la strada mare, ci sunt grupați în fostul sat cu același nume, Olari, integrat acum în orașul Horezu și devenit strada Olari. Așa că am zis să-i vizitez.
Sigur, prețurile sunt mult mai bune – măcar pentru atâta lucru și tot merită să urci dealul către ei. Produse străine apar rar, iar kitsch-ul este aproape absent. Oamenii au atelierul în curte, lângă casă, și tarabe la stradă, unde bătrânele se ocupă de turiști. Cum este vorba de o meserie tradițională din categoria “cu se se ocupau dacii?”, frumos este să nu te mulțumești cu achiziția unui obiect autentic, și la preț bun, ci să și intri și să vezi cum este el lucrat.
Pe roata tradițională (sigur, antrenată acum de un motor electric) este și astăzi aruncat lutul scos din dealul dinspre mânăstire, acolo unde meșterii adevărați au petecul lor de pământ, cariera lor personală de unde, de la cinci metri adâncime, scot materialul potrivit. Și roata se învârte, de sub mâinile olarului apare prima formă a farfuriei, a cănii, a oalei. Este lăsată la uscat, apoi vopsită cu pigmenți naturali, preparați chiar de meșteri, mai puțin cromul, care este de cumpărat. Mai ales doamnele se ocupă de pictură cu unelte tradiționale și astăzi la fel ca acum o mie de ani: coarne de vacă scobite, cu pene de gâscă în vârf, cam ca tocurile pentru cerneală pe care unii din noi le-am mai prins. Se respectă modele și culori legate de celebrul cocoș de Hurezi. Care, of, nu trebuie să fie chiar un cocoș! Acele linii în zig-zag, acele puncte, acele spirale chiar asta reproduc, coada cocoșului, dar capacitatea noastră de a înțelege metafora s-a pierdut de mult timp, așa că, deh, o să găsiți și oale pe care este desenat cu stângăcie un cocoș… (Da, se face asta de atât de mult timp că a intrat în tradiție…)
După ce au fost pictate, vasele sunt lăsate la uscat, apoi coapte, moment în care culorile efectiv explodează, înfloresc, devin altele.
Lucruri frumoase încă ies din mâinile acelor oameni. Cu multă trudă, cu multă îndemânare, cu multă artă. Cine o să facă asta mâine? Pentru că turiștii ajung mai greu pe la ei (nu și străinii care vin pregătiți, știu de Olari, au setul lor de întrebări și dorința de a pune mâna pe lut și de a învârti roata olarului), pentru că munca este grea și nu chiar atât de bine plătită, chiar și cei mai mari meșteri de acolo își îndeamnă copiii să se apuce de altceva, de ceva mai ușor și mai bănos. De înțeles: nimeni nu vrea să-și vadă copiii chinuindu-se.
Soluția păstrării acestei meserii tradiționale și, fără exagerare, utilă chiar și astăzi când castroanele sunt din plastic și farfuriile vin din fabrică, este de a dezvolta tot procesul productiv-creativ ca parte din experiența turistică, de a atrage acolo oameni care să învețe, care să se distreze, care să cunoască. Pare că există un proiect local de a înființa un punct de orientare turistică acolo sus, în sat, pare și că oamenii au înțeles că vor supraviețui și vor trăi mai bine deschizându-și porțile pentru turiști.
La stradă se vor vinde aceleași castroane chinezești, aceleași kitsch-uri, dar tot mai mulți vor ști unde pot să găsească adevărata tradiție!


Foto Vlad T. Popescu

Vlad T. PopescuBlog sare și fumceramica,cultura,foto,HorezuDacă te mulțumești cu imaginea din ce în ce mai kitsch de la șosea, olăritul pare să înflorească în Horezu, pare să fie ocupația de bază a oamenilor, pare să fie o tradiție cu viitorul asigurat. Dar dacă sesizezi că bună parte din obiectele expuse nu numai că nu...un blog Vlad T. Popescu