Reiki non-tradițional sau neo-tradițional
Mikao Usui, fondatorul sistemului, a fost precaut în interviul pe care l-a acordat, unul dintre puţinele texte „autentice“, şi a subliniat că Reiki nu este religie şi, atât din acest punct de vedere, cât şi din multe altele, este accesibil oricărui om. În acelaşi timp, persoanele care se declară credincioase sunt, statistic, mult mai preocupate de evoluţia lor spirituală decât ateii şi agnosticii, aşa că problema relaţiei între Reiki şi Divinitate precede, de multe ori, primul contact cu un maestru Reiki. Interesul viitorului practicant Reiki, al începătorului, pentru modul în care noua lui preocupare se poziţionează faţă de credinţa lui este perfect justificat.
Reiki a sosit în Occident şi s-a răspândit beneficiind de suportul curentului New Age, curentul cultural apărut ca reacţie la dezumanizarea produsă de industrializare, tehnologie, politică, bani. Las deoparte toate teoriile conspiraţiei care analizează apariţia sa, amintesc doar că, la fel ca în cadrul oricărei alte utopii, calitatea oamenilor care au participat este aceea care a dus la apariţia liderilor spirituali, dar şi a impostorilor, la şcoli de evoluţie spirituală, dar şi la secte imunde. Deşi Reiki doar a profitat de atmosfera New Age, nu a participat efectiv la răspândirea acesteia, tarele acestui curent cultural fiind cele care dau apă la moară instituţiilor religioase care percep Reiki drept sectă neo-neo-protestantă.
Reiki trebuie pus în afara dezbaterii religioase, chiar dacă practicanţii pot avea opţiunile lor ontologice. Nu în cadrul Reiki trebuie argumentată „supremaţia“ budismului faţă de creştinism sau invers. (Şi nici despre celelalte religii.) Tot aici, dacă discutăm despre simbolul crucii, trebuie să discutăm despre simbol ca atare, ca imagine a unui circuit energetic, şi nu despre crucea creştină, cu toate semnificaţiile ei legate de Iisus.
Legenda Reiki, aşa cum a apărut ea în cursuri şi prin cărţi, cu un Mikao Usui creştin, sau cel puţin cunoscător direct al creştinismului, este o tentativă de armonizare a unor culturi aflate la mare distanţă şi de abia ieşite dintr‑un război. Tot aşa, prezentarea Reiki ca „etaj“ al religiei budiste, este la fel de eronată, ca să nu mai spunem că istoriile de tip New Age, cu Reiki adus de extratereştri, ascuns şi treptat dezvăluit, sunt şi ele doar… „marketing“.
Reiki este încă o terapie energetică prin punerea palmelor, operează cu o energie cunoscută sub numeroase alte nume şi accesibilă şi prin alte tehnici, care a căpătat relativ târziu, după Mikao Usui, un aspect simbolic şi are un pragmatism care dă eficienţa sa în terapie şi în evoluţia spirituală. Problematica religioasă trebuie să rămână personală, altfel, la limită, aşa cum se poate analiza gradul de adevăr al unor afirmaţii, va trebui să refuzăm acordajele şi terapia celor care nu sunt de aceeaşi religie cu noi. Mai mult, ar trebui să-i refuzăm şi pe aceia care, chiar aparţinând aceleiaşi religii, nu o practică în felul în care o practicăm noi.
„Se pare că mulţi practicanţi şi maeştri Reiki sunt extrem de sensibili la linia de iniţiere, la apartenenţa de organizaţia «corectă». Important este să ştiţi că sunteţi conectaţi la Reiki. Dacă faceţi asta, nimic altceva nu mai contează.“ Phyllis Furumoto
În chiar legenda şi istoria Reiki se dezbate problema preţului ce trebuie plătit, atât pentru terapie, cât şi pentru acordaje. Mikao Usui a pornit prin a oferi totul gratuit, apoi s-a convins că oamenii nu apreciază cu adevărt un lucru gratuit, considerându-l fără valoare. Perfect adevărat! Doamna Takata a urcat însă acest tarif la 10 000 USD, ceea ce, printre altele, a făcut ca, la dispariţia ei, să existe numai douăzeci şi ceva de maeştri pe linia ei. Iar tariful a mai fost impus o vreme, fiind o barieră greu de trecut. Să nu uităm că suntem în anii 1980, când suma aceasta însemna cu totul altceva!
Suma însemna ceva şi la nivel subtil, 10 000 fiind, într-o tradiţie orientală, echivalent cu „totul“, adică sacrificiul suprem şi dedicarea totală, ceea ce poate fi valabil pentru cel care se va reorienta profesional, nu şi pentru practicantul obişnuit. Majoritatea celor care participă la cursuri văd în Reiki o cale de îmbunătăţire a calităţii vieţii lor, o cale de evoluţie spirituală şi nu vor deveni terapeuţi.
Dar între a-i conferi o valoare şi a abuza este o diferenţă. Nu sunt de acord nici cu cei care lansează mesaje isterice de genul „Reiki este un dar de la Dumnezeu şi trebuie să fie gratuit!“, dar nici cu îndepărtarea oamenilor de ceva ce le poate fi de folos nu numai practicanţilor, ci întregii comunităţi umane!
Oricum, a existat şi o latură bună a acestor tarife prohibitive – ele au declanşat apariţia sistemelor non-tradiţionale!
Teoretic, metoda tradiţională de predare şi practicare a Reiki presupune o mult mai mare rigurozitate, un ritm de asimilare mai lent şi mai temeinic, o serie de tehnici mai puţin răspândite în variantele non-tradiţionale, o mai mare disciplină în modalitatea de realizare a acordajelor. Dar şi o impunere a ierarhiei, o discriminare a celorlalţi, o închistare ce stânjeneşte evoluţia sistemului şi, mai ales, un tarif mult mai mare.
Metoda non-tradiţională este mult mai rapidă, este deschisă noului – asta înseamnă că este deschisă şi năzbâtiilor, dar viaţa filtrează ce este util de ce este gunoi! – şi mult mai accesibilă.
Se poate merge pe ambele căi. Ambele permit evoluţia spirituală şi oferă uneltele necesare în terapie. În fond, totul depinde şi de personalitatea fiecăruia.
Şi, cum istoria se repetă, sistemele non-tradiţionale capătă, în timp, toate tarele sistemelor tradiţionale, aşa că putem vorbi numai de momente ale unei evoluţii. Majoritatea sistemelor non-tradiționale, începute și ca formă de protest, având mottouri de genul „ai primit acordajele astea, mai departe poți, oricând, să-ți faci sistemul tău“, ajung sisteme închise, în care fondatorul nu mai permite apariția de noi maeștri și totul se transformă într-un fel de terapie de grup sub conducerea sa.
Dincolo de lupta permanentă între şcoli şi maeştri, purtată pentru susţinerea ideilor în care cred, dar şi din considerente de marketing, tradiţional înseamnă căutarea permanentă a adevăratei moşteniri lăsate de Mikao Usui, înţelegerea în profunzime a principiilor, respectarea liniilor de iniţiere şi a maeştrilor, promovarea legendei şi a istoriei Reiki pe linia Usui-Hayashi-Takata, lucrul cu sine până la atingerea unui nivel energetic deosebit, permanenta recurgere la tehnicile japoneze de punere a palmelor, de respiraţie, urmărirea unei conduite de viaţă specifice, la nivel fizic, emoţional şi mental.
Non-tradiţional, fără a se opune întotdeauna în mod explicit celor de mai sus, înseamnă inserarea în învăţăturile Reiki a unor tehnici, metode şi concepte din alte spaţii culturale şi spirituale, de la alchimie şi cabala la misticismul sufi, de la yoga la Qi Gong.
Apare şi o mai intensă colaborare cu entităţile spirituale superioare, prezente sub aspectul ghidului Reiki în spaţiul tradiţional, dar şi o permanentă căutare de noi energii şi metode de lucru, o demistificare mai mult sau mai puţin agresivă a legendei Usui-Hayashi-Takata, un ritm de evoluţie mai rapid, fără o etapizare strictă, ca şi un raport colocvial cu maestrul.
În plus, în ultimii ani, pe lângă tradiţional şi non-tradiţional, a apărut şi ceea ce cred că este corect să numim neo-tradiţional. Câţiva maeştri au încercat să ajungă direct la sursă, să obţină cunoaşterea şi acordajele direct de la discipolii lui Mikao Usui, alţii decât Hayashi şi Taketomi. Nici eforturile lor nu sunt recunoscute în mişcarea tradiţională şi sunt privite cu o mare suspiciune. Ce am experimentat din acest curent, Usui Reiju pe linia Chris March, este viabil şi foarte eficient, aşa că accept şi cunoaşterea neo-tradiţională.
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.