Jeepney
© Photographer: Saiko3p | Agency: Dreamstime.com

Putem sesiza şi respinge ce este „extrem“.

Este greu de stabilit momentul în care devii conştient de kitsch. Obiectele stridente, „simple“ estetic, cu mesaj clar, imediat, adresat direct simţurilor, sunt atrăgătoare la vârstele mici. (Vezi toate „zdrăngănelele“ atârnate de obicei deasupra leagănului.) După o primă etapă de alfabetizare estetică (pe vremuri orele de desen din clasele I-IV însemnau mult mai mult decât azi, de exemplu), eşti capabil să faci diferenţa. Pentru cei mai mulţi, nu este însă şi momentul în care fac opţiunea anti-kitsch. Sistemul de valori evoluează lent în plan estetic şi, dincolo de un dat natural („ureche muzicală“, „ochi bun“) puţin răspândit, acţionează masiv constrângerea prin ruşine. Marea majoritate a semenilor care „contează“ refuză kitsch-ul pentru că „aşa trebuie“, nu pentru că aşa îi îndeamnă gustul lor. Dacă nu ar exista suficienţi consumatori de kitsch, evident că el ar dipărea.
Obiectele kitsch ascultă cel mai bine de legea cererii şi a ofertei. Bună parte dintre ele sunt, de altfel, variaţiuni prost conduse pe o temă culturală de succes, indiferent că este vorba de obiect, cuvânt sau melodie kitsch. Când este vorba de arte vizuale, identificarea kitsch-ului ca prost gust, stil strident, lipsă de profunzime şi apelare la instincte primare (şocul la culori, sex etc.) este uşor de realizat. Mai greu este în muzică, în literatură.
Este evident însă că există consumatori pentru aceste „produse“ şi, cred, totul vine din rudimentaritatea culturii populare (în sensul de „fără şcoală“, nu în sensul de „tradiţională“) care tinde să obţină reacţii violente şi imediate prin apelarea la instinctele primare. Lipsa de educaţie estetică nu se suprapune însă cu lipsa de educaţie în general, de aceea este atât de răspândit kitsch-ul, nu se mai manifestă doar la bâlciuri şi targuri, nu mai este consumat doar de „cei cu patru clase“.
Cauza apariţiei kitsch-ului?
Contactul prost mediat între cultura rurală şi cea urbană, care duce la imitaţie din dorinţa reevaluării personale. Noii veniţi la oraş imită obiecte culturale tipice acestui nou mediu, le consumă şi le „întorc“ la sat, prin legăturile permanente sau ocazionale pe care le menţin. Orăşeanul redescoperă prost cultura populară, o imită şi el, iar uneori ajunge să imite şi exportul cultural amintit anterior. Pe fondul evoluţiei personale amintite la punctul 1 şi ca răspuns la cererea pieţii, kitsch-ul proliferează.
Linie de demarcaţie între artă şi kitsch?
Linia de demarcaţie nu există! Dacă ar exista, ar fi extrem de simplu. Este o zonă tulbure, uneori fecundă pentru avangardă, o zonă care se mişcă, „trage“ într-o parte sau în alta în funcţie de nivelul cultural/estetic general. Putem sesiza şi respinge ce este „extrem“. Pe măsură ce obiectul cultural începe să se apropie de sistemul de valori pe care îl considerăm „corect estetic“ (şi cu nuanţa de politically corectness) şi, în plus, apelează ceva mai subtil la instincte primare, pierdem controlul. Probabil că limita este cel mai greu de pus când se face apel la sex – o revistă porno, de exemplu, trebuie să fie foarte prost realizată pentru a fi categorisită de un bărbat drept kitsch, deşi alte imagini realizate cu aceeaşi tehnică ar atrage imediat atenţia: „Este kitsch!“
Este kitsch-ul un pericol pentru noi?
România nu este un mediu favorabil, este un mediu „crud“, mai uşor de alterat estetic. Iar marele avantaj/dezavantaj că ne plictisim rapid de conţinutul cultural/de divertisment dă un plus de mobilitate, ne schimbăm uşor gusturile, iar dacă schimbarea întâlneşte în cale o altă calitate, individul se vindecă rapid. Dar kitsch-ul nu produce nici un genocid, nu trebuie să ne speriem de el! Întârzie o evoluţie, nu mai mult decât o face şcoala în care programa a devenit curriculla (ceea ce nu ţine de kitsch, ci de adevărate cataclisme sociale şi economice). Zona aceea tulbure este mult mai „lată“ decât vrem să credem şi marea noastră majoritate suntem uimiţi când ni se demonstrează că am consumat cu plăcere kitsch-ul. Nu este nevoie de nici o restricţionare, nu este indicată nici o restricţionare. De prost-gust (care este şi nu este motorul kitsch-ului) se scapă doar prin educaţie şi prin prezenţa firească a alternativei. O să scăpăm de kitsch când o să ştim să ne alegem brelocul pentru chei (99,9% sunt orori kitsch, se poate face studiul fenomenului pornind doar de la aceste brelocuri!), nu când o să ieşim în stradă ca să manifestăm împotriva lui…

Vlad T. Popescu
Acest articol poate fi preluat fără modificări și cu precizarea sursei.

Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NoDerivatives 4.0 International License.

Vlad T. PopescuBlog sare și fumidei© Photographer: Saiko3p | Agency: Dreamstime.com Putem sesiza şi respinge ce este „extrem“. Este greu de stabilit momentul în care devii conştient de kitsch. Obiectele stridente, „simple“ estetic, cu mesaj clar, imediat, adresat direct simţurilor, sunt atrăgătoare la vârstele mici. (Vezi toate „zdrăngănelele“ atârnate de obicei deasupra leagănului.) După o primă...un blog Vlad T. Popescu