(pe marginea celor expuse de Roberto Quaglia)
Atât de interesant modelul vieții privită ca joc și atât de multe aplicațiile posibile – în scris, în terapie, în viața de zi cu zi – încât simt nevoia să-mi pun gândurile în ordine. Cu atât mai mult cu cât pare o abordare pentru care noi, românii, suntem mai pregătiți decât alții la nivel conceptual, având la dispoziție „joc“ pentru „jocul finit“ și „joacă“ pentru „jocul infinit“, așa cum se pare că alte spații culturale nu au (mulțumesc Alina!).
Joc finit, adică activitatea în care există un teren bine definit (locul în care se desfășoară), o durată prestabilită, adică un set de reguli ce nu pot fi modificate pe parcursul jocului, reguli care ajută la stabilirea unui câștigător. Jocul finit se joacă, așadar, la câștig. Jocul finit oferă plăcere în momentul în care ai câștigat, plăcere pierdută, practic, în aceeași secundă. Uneori, câștigul constă mai ales în dreptul de a participa la un nou joc, pe un palier superior.
Joc infinit, adică activitatea desfășurată pentru obținerea satisfacției în fiecare moment, fără stabilirea unui câștigător, în care regulile pot fi schimbate permanent pentru a le perfecționa, în care creativitatea este stimulată și jucătorul evoluează.

Wonderland. Cum a creat jocul lumea modernă – Steven Johnson

Jocuri finite sunt cele sportive, activitatea desfășurată la un loc de muncă în care poate fi descrisă o fișă a postului (indiferent cât de stufoasă), jocul școlii, căsătoria, jocurile în care, chiar dacă nu poți spune cât durează, durata nu poate fi infinită, ci, în cel mai bun caz, nedefinită.
Jocuri infinite sunt iubirea, evoluția spirituală, creația artistică, jocurile deschise, pe durată infinită. Uneori, jocul finit poate deveni pentru o clipă infinit, așa cum este cazul revoluțiilor sociale, îm care se schimbă regulile jocului, care nu mai plac participanților la joc, pentru ca, aproape imediat, să se revină la un joc finit după noi reguli. De aici parte din bucuria ce urmează unei revoluții, jocul social devine, pentru o clipă, joacă! Alteori trecerea este acceptată firesc, cum e trecerea de la jocul seducției și al iubirii, joc infinit, la căsătorie, joc finit, pentru că jucăm anumite jocuri ca parte dintr-un joc mai amplu, fie că ne dăm, fie că nu ne dăm seama.
Conflictele sociale și interioare apar atunci când evaluăm greșit tipul de joc pe care-l desfășurăm. Și putem da mai multe exemple. În domeniul activității economice, perceperea „mersului la serviciu“ ca joc infinit (cu excepția, poate, a cercetării științifice), când el este un joc finit, cu reguli stricte, cu termen, cu câștig, duce la conflictul între angajat și angajator, la permenenta insatisfacție la locul de muncă pentru că nu suntem împăcați cu regulile. În domeniul relațiilor umane, perceperea jocului seducției, al iubirii, ca joc finit, în care trebuie să câștigi, și nu să dezvolți mereu cunoașterea și atracția față de celălalt, duce la încheierea relației și la o continuă tensiune și insatisfacție.
În domeniul evoluției spirituale, accentul pus pe atingerea unor obiective și permanenta comparație cu celălalt, ca și cum scopul ar fi clasamentul, duce la ieșirea din jocul infinit, din evoluția permanentă. În domeniul artistic, scrierea unei cărți doar pentru a fi vândută, fără a căuta permenent să spui ceva nou, să cauți, duce la produse sterile. Dacă ne uităm la viața noastră cred că putem descoperi multe momente în care am privit jocul infinit ca finit și invers, momente în care, din cauza acestei abordări, am greșit, am eșuat, dacă nu în acțiunea propriu-zisă măcar în atingerea stării ideale.

Și un pic altfel despre joc:
Evident, trebuie să fii Mooji ca să ai curajul sa spui asta, altfel… 🙂

I Play Computer Games… And Meditate from Mooji Answers on Vimeo.

Photo on VisualHunt.com

Vlad T. PopescuSpiritualitate, cursuri, evenimentecarte(pe marginea celor expuse de Roberto Quaglia) Atât de interesant modelul vieții privită ca joc și atât de multe aplicațiile posibile - în scris, în terapie, în viața de zi cu zi - încât simt nevoia să-mi pun gândurile în ordine. Cu atât mai mult cu cât pare o...un blog Vlad T. Popescu