Făclia ochiului lăuntric, de George William Russell – fragment
Din ce sferă a venit ființa aceea mai înaltă și mai măreață ca omul, al cărei trup părea făurit din flăcări și ai cărei ochi aveau liniștea unui nemuritor, și care părea să mă privească din veșnicie când m-am trezit în noapte? Era atât de nobilă și mai presus de om, că îmi părea că sunt mai prejos de o insectă, deși ceva din mine o striga ca pe un frate, și nu știam dacă am căzut de la înălțimea ei sau eram un tovarăș pierdut rămas mult în urmă cu vremea, care egal și tovarăș trebuia să-i fie, dar prea slăbit era să se înalțe la asemenea măreție. Știu că nu sunt singur în aceste închipuiri, căci puțini suntem aceia care prin voință aprigă am încercat să urcăm scara Cerului și care să nu fi primit vești de la zeii care sunt izvoarele acestei frumuseți umbrite, și care suntem, socot, noi înșine dincolo de această amăgire a timpului și a spațiului de care suntem fermecați. Am vorbit și cu alții, căutători ca mine pe această cale, și recunosc adevărul vederii și al trăirii. Dar nu am fost în stare să consacru fiecărei imagini mentale gândul care ar putea să-i facă înțelesul sau obârșia ușor de priceput. Nu putem face aceasta cu formele pe care le vedem mișcându-se neîntrerupt în natura văzută, căci trecem pe lângă ele cugetând adânc numai asupra unora dintre ele. Dar psihologia noastră se cuvine să țină seama de fiece trăire a sufletului. Nu am găsit la scriitorii filozofici din zilele noastre explicația trăirilor mele și socot că aceasta e din pricină că a fost o supra-creștere a intelectului și puțini au crescut vederea, iar fără ea nu avem nici cel mai mic temei pentru gândire fructuoasă. Arareori găsim scriitori filozofici care să ne vorbească de vederea lor, însă îi luăm drept călăuze în călătoriile noastre mentale, cu toate că pe lumea aceasta noi toți am vrea mai degrabă să avem cunoaștere despre pământ și cer prin ochii unui copil decât să le cunoaștem numai prin reflecțiile unui orb, chiar dacă intelectul lui ar fi măreț ca al lui Kant. Numai când mă îndrept spre literatura despre vedere și intuiție, înspre cărțile sacre și înspre tradiția pe jumătate sacră, către poeți și văzători, atunci găsesc o idee grandioasă despre natură, în care fiecare trăire spirituală este avută pomenită. N-am pătruns în raiurile în care au intrat ei, dar puținul pe care îl știu își are locul în universul viziunii lor. Fie că sunt sirieni, greci, egipteni sau hinduși, scriitorii cărților sacre îmi par drept cu toții oameni care au privit la aceeași viziune împărătească și au istorisit de aceeași divinitate. Chiar în poveștile noastre magice celte găsesc adesea o viziune care e, socot, adevărată, și putem, cred, învăța din aceste călătorii în lumea Cerului mai mult despre geografia spiritului și multele lăcașuri din ființa Tatălui decât putem afla de la cel mai mare dintre filozofii noștri lipsiți de vedere. Lumea pământului, lumea de mijloc, lumea Cerului și lumea lui Dumnezeu despre care se vorbește în scripturile indiene sunt lumi de care strămoșii noștri celți aveau și ei știință. Când Cormac pătrunde în lumea Cerului și i se spune de către cei ce acolo viețuiesc, „Când ne închipuim câmpurile semănate, ele sunt semănate. Când ne închipuim câmpurile culese, ele sunt culese“, el a văzut aceeași lume ca văzătorul care a scris în minunatele Upanișade: „Nu se află care aici sau drumuri pentru care. Sufletul își face singur carele și drumurile de care. Nu se află bucurii sau încântări aici. Sufletul își face singur bucuriile și încântările. Căci spiritul omului este creator.“
Profeții viitorului vor face în sfârșit dreptate profeților trecutului. Nu simt că e îndeajuns de mare cunoașterea mea să fac aceasta, nici nu am fost în stare să răpesc dintr-o viață încărcată de alte lucrări îndeajuns de multă vreme, ori chiar gând ca să folosesc în cel mai bun chip puținul pe care îl știu. Aș vrea să îi răzbun pe înaintașii mei din Irlanda și să îmi alătur viziunea și viziunea prietenilor mei de cea a celor care au trecut înaintea noastră, căci socot că atunci când lăsăm trecutul și viziunea sa în urmă suntem ca oamenii care, la jumătatea urcușului pe un munte, hotărăsc prostește să încerce urcușul pe altă parte a dealului și astfel mereu pierd înălțimea câștigată. Strămoșii noștri celți aveau darul vederii și am crezut, odată, că am reclădit din literatura veche viziunea univesului pe care o aveau ei, o strădanie ce o poate face oricine a avut el însuși o viziune și care e deprins cu studiul religiilor din trecut, și astfel să aducă pe înțelesul celor ce trăiesc azi aici gândirea strămoșilor, și să le dea putința să ia de la capăt meditația înspre divin atât de des întreruptă în nefericita noastră istorie. Orice literatură ajunge să dea naștere la o carte sacră printr-o evoluție a gândirii celor mai alese minți, sprijinindu-se una pe alta. O literatură mereu atât de viu închipuită, fantastică și frumoasă precum cea celtă ar fi atins culmea, nu am nici o îndoială, într-o expresie strălucită a spiritului, dacă viața nu ar fi fost smulsă din miezul adâncurilor la suprafață de necontenite invazii. Consider că meditația o ia de la capăt, iar puterile dăruite strămoșilor își iau din nou stăpânirea asupra spiritului. Unora le vin pe neașteptate crâmpeie de vedere, iar alții simt că-i atinge o mână a puterii împinsă dintr-o lume ascunsă. Chiar de o știu ori ba, ei sunt slujitorii zeilor ce vorbesc sau înfăptuiesc prin ei și îi fac vestitorii voiei lor. Am însemnat câteva din gândurile și trăirile mele, ca alții să fie îndemnați să fie încredințați că prin închipuire pot pune stăpânire pe adevăr; și cum ceva se cuvine a fi scris despre geografia spiritului, pentru călăuzirea celor care se înalță în sine în meditație, mă voi strădui să reclădesc pe scurt viziunea celtă a Cerului și a Pământului așa cum cred eu că era cunoscută druizilor și văzătorilor barzi. Să nu citească nimeni din cei care cer sprijinul altor autori căci nu am. Dacă spiritul cititorului nu dă mărturie pentru adevăr, el nu va da crezare nici dacă un Whitley Stokes s-ar ridica să întărească cuvântul scris. Alții să o ia drept o închipuire romantică ori o punere de puteri divine pe seama unor nume, care să facă mai lesne de deslușit vălmășagul din mitul celtic.
George William Russell, scriitor, editor și poet irlandez, figură importantă a teozofiei și unul din marii mistici ai secolului XX, își împărtășește întreaga sa filozofie în Făclia ochiului lăuntric, descriindu-și experiențele, analizând rezultatele, integrând lucrarea lui în universul mistic celt.
Făclia ochiului lăuntric este atât o culegere de eseuri, cât și un poem în proză, un jurnal al experiențelor mistice, un îndrumar competent în arta meditației.
A fost, de asemenea, o personalitate influentă în spațiul cultural irlandez, bun prieten cu James Joyce (apare ca personaj în Ulysses) și cu William Butler Yeats.
George William Russell
Făclia ochiului lăuntric
Format 13×20, 140 pag
25 lei
ISBN 978-606-94373-0-8
Editura Meditative Arts
Traducere de Alina Horvath
https://sfat.info.ro/wordpress/?p=1184Spiritualitate, cursuri, evenimenteDin ce sferă a venit ființa aceea mai înaltă și mai măreață ca omul, al cărei trup părea făurit din flăcări și ai cărei ochi aveau liniștea unui nemuritor, și care părea să mă privească din veșnicie când m-am trezit în noapte? Era atât de nobilă și mai presus...Vlad T. Popescuvvv vvvreiki.sfat@gmail.comAdministratorSfat Info
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.