A trecut binișor peste treizeci de ani și supărări de tot felul, tragedii mai mici sau mai mari au obligat-o să-și croiască o carapace de protecție care, la început, a scăpat-o de rele, pe urmă, din cauza lentorii pe care i-a impus-o, din cauza răcelii, a durității, a început să-i îndepărteze pe toți de ea.
Ține carapacea asta oamenii departe, s-a transformat de multe ori în prea multe kilograme în plus, dar mai ales într-un scut comportamental vizibil, prin care nu mai poți să ajungi la sufletul ei și nici sufletul ei, oricât de mare ar fi, nu mai poate fi perceput de afară.
Înotând ea singură prin apele vieții, la un moment dat femeia broască țestoasă realizează că înoată singură, că nu mai are cu cine să vorbească, că nu are copii de crescut, că nici părinții nu o mai doresc în apropiere. Este adevărat că în apele tot mai reci ale vieții nici umbrele mari ale rechinilor nu se reped la ea și este protejată astfel de pericole, dar viața o împinge către ape tot mai reci și suferă, iar micii paraziți se strecoară sub carapace sub forma micilor șicane făcute de cei care se lovesc de ea și totul începe să o mănânce, să o doară.
Și atunci femeia care de mulți ani s-a transformat în țestoasă devine uricioasă, nici nu așteaptă să vadă ce vor ceilalți de fapt de la ea și mușcă în stânga și în dreapta, chiar și atunci când intenția este de a-i oferi o frunză de salată.
Uneori se plânge de situația ei, dar ceilalți nu prea o aud de dincolo de carapace. Alteori are câte un impuls și încearcă să se apropie de ceilalți, dar mai degrabă îi sperie.
Înotând ea către o țintă neclară, se mai întâmplă să fie luată pe sus, împreună cu altele, de câte un curent cald declanșat de strălucitorul delfin albastru. Pare un zeu delfinul și, chiar dacă el își vede de drum și o ignoră, femeia broască țestoasă începe și înoată disperată în urma lui, ajungând să creadă că este vorba de o poveste de dragoste. Uneori poți să-i spui curentului școală de evoluție spirituală, alteori școală motivațională, pune acolo ce crezi că i se potrivește mai bine…
Primul ei gând este să le pocnească pe celelalte țestoase atrase și ele de curentul cald și, când ajung mai multe la un loc, dacă închizi ochii auzi cum se ciocnesc carapacele lor. Unele își dau seama că lupta cu celelalte este inutilă și nu face decât să le țină pe loc, iar soluția de a atinge pentru o clipă delfinul este să înoate cât mai repede. Altele rămân acolo și declară că lupta este menirea lor…
Și, uneori, când apa este deja prea caldă, sau când se uită în oglindă și vede pentru prima dată limpede cum arată, femeia broască țestoasă renunță la carapacea ei și țâșnește înainte, mai vulnerabilă decât orice altă vietate obișnuită să relaționeze direct cu mediul, nu din spatele carapacei protectoare. Marii prădători stau pe acolo și le papă la micul dejun dându-se drept delfini albaștri. Chiar dacă nu pățesc asta, ajunse pe lângă delfinul albastru se trezesc respinse ca fiind ele din altă specie și, rămase nedumerite în jur, sunt ajunse din urmă de țestoasele netrezite la viață care au grijă să se răzbune pe ele pentru că au fost, măcar pentru o clipă, altfel.
Nici nu știu dacă merită sau nu să renunțe la carapacea lor după ce și-au pus-o pe ele, știu doar că femeia de treizeci și ceva de ani ar fi bine să nu și-o pună de la bun început, să-și păstreze deschiderea către viață, vulnerabilitatea în fața vieții, îndemânarea de a negocia cu viața și cu semenii. Carapacea poate părea o soluție, dar este, de fapt, o capcană…

Photo credit: Neil. Moralee on Visual hunt / CC BY-NC-ND

Vlad T. PopescuArticolecompasiuneA trecut binișor peste treizeci de ani și supărări de tot felul, tragedii mai mici sau mai mari au obligat-o să-și croiască o carapace de protecție care, la început, a scăpat-o de rele, pe urmă, din cauza lentorii pe care i-a impus-o, din cauza răcelii, a durității, a început...un blog Vlad T. Popescu
apiland.ro