Nu ai dreptul să crezi tot ce-ți trece prin cap!
de Daniel DeNicola
profesor și șef al catedrei de filozofie la Gettysburg College, Pennsylvania, și autor al cărții Understanding Ignorance: The Surprising Impact of What We Don’t Know (2017)

Avem dreptul să credem tot ceea ce vrem să credem? Acest presupus drept este adeseori considerat ultima redută a ignorantului cu bună știință, a persoanei încolțite de dovezi și de opinii potrivnice: „Cred că schimbarea climei este o înșelăciune, indiferent de ce ar spune alții, iar eu am dreptul să cred asta!” Dar există un astfel de drept?

Recunoaștem dreptul de a cunoaște anumite lucruri. Am dreptul să cunosc condițiile mele de lucru, diagnosticul pe care mi-l pune medicul, notele pe care le obțin la școală, numele acuzatorilor mei și natura acuzației pe care mi-o aduc și așa mai departe. Dar credința nu este cunoaștere.

Credința este factuală: să crezi înseamnă să consideri a fi adevărat. Ar fi absurd, așa cum spunea filozoful G.E. Moore în 1940, să spui: „Plouă, dar eu nu cred că plouă.” Credința aspiră la adevăr – dar nu îl cuprinde. Credința poate fi falsă, neconfirmată de dovezi sau de raționamente. Poate fi și respingătoare moral. Candidați de genul ăsta sunt: rasismul sau homofobia, credința că educația unui copil presupune «frângerea voinței» și aspre pedepse corporale, credința că bătrânii trebuie eutanasiați, credința că «purificarea etnică» este o soluție politică și așa mai departe. Dacă le considerăm greșite din punct de vedere moral, condamnăm nu doar actele care rezultă din astfel de credințe, ci și credințele respective, actul de a crede în ele, pe cei care cred în ele.

O astfel de judecată poate implica faptul că a crede este un act de voință. Dar credințele sunt mai degrabă stări ale minții sau atitudini decât acțiuni decisive. Unele credințe, cum ar fi valorile personale, nu sunt alese în mod conștient, sunt «moștenite» de la părinți, care le-au primit de la colegi, le-au înțeles greșit, au fost induse de autorități sau le-au trecut pe la ureche. Din acest motiv nu cred că problema este cum am ajuns la acea credință, ci susținerea acelei credințe, refuzul de a renunța la ea ca fiind ceva greșit.




Dacă conținutul unei credințe este moral greșit, poți să te gândești că ea este falsă. Credința că o rasă este mai puțin umană nu este doar repugnantă moral, rasistă, ci este considerată și a fi falsă – nu și de cel care crede în ea. Falsitatea unei credințe este necesară dar nu suficientă pentru a o considera greșită din punct de vedere moral, nici cât de urât este conținutul nu este condiție suficientă de a fi greșită moral. Există adevăruri care sunt respingătoare moral, dar nu credința în ele le face așa. Urâțenia morală este inclusă în lume, nu în credința despre lume.

„Cine ești tu să-mi spui în ce să cred?”, spune zelosul. Este o problemă pusă greșit: implică faptul că certificarea credinței cuiva este o problemă de autoritate a cuiva. Ignoră rolul realității. Credințele au rolul de a reflecta lumea reală și aici lucrurile scapă de sub control. Există credințe iresponsabile, mai precis credințe care sunt dobândite și menținute în mod iresponsabil. Ignoră dovezile, acceptă bârfele, zvonurile, dovezile din surse dubioase, ignoră incoerența cu celelalte credințe, adoptă ceea ce numim wishful thinking, dovedesc înclinația către teoria conspirației.

Nu este cazul nici să ne întoarcem la evidențialismul din secolul al XIX-lea al filozofului și matematicianului William K. Clifford, care afirma: „Este greșit, întotdeauna, oriunde, pentru oricine, să creadă ceva fără a avea suficiente dovezi.” Clifford încerca să prevină credințele în care dorința, credința oarbă și emoțiile, nu dovezile, stimulau sau justificau o credință. Ar fi prea restrictiv. În orice societate complexă, trebuie să ne bazăm pe mărturii din surse de încredere, pe judecata experților și pe cele mai bune dovezi la îndemână. Mai mult, așa cum psihologul William James îi răspundea în 1896, unele din cele mai importante credințe despre lume și soarta omului trebuie formate fără suficiente dovezi. În astfel de circumstanțe, mai mult sau mai puțin bine definite în scrierile lui James, dorința cuiva de a crede în ceva ne permite să alegem credința într-o viață mai bună.

Explorând diversele experiențe religioase, James ne amintește că „dreptul la credință” poate instaura climatul de toleranță religioasă. Religiile care s-au definit a fi credințe obligatorii au fost angajate în represiuni, torturi și războaie împotriva necredincioșilor care au încetat doar odată cu recunoașterea dreptului la libertatea credinței. Dar chiar și în acest context, credințele intolerante nu pot fi tolerate. Drepturile au limite și presupun o responsabilitate.

Din nefericire, mulți oameni din zilele noastre își asumă mari libertăți apropo de dreptul la credință, evitând răspunderea. Ignoranța voită și falsa cunoaștere care sunt apărate cu „am dreptul meu la credință” nu respectă cerințele lui James. Hai să luăm în considerare astfel de credințe, că aselenizarea și că atacul armat de la școala Handy Hook nu au avut loc și că sunt scenarii lansate de guvern, că Barack Obama este musulman, că pământul este plat, că schimbarea climei este o farsă. În astfel de cazuri, dreptul de a crede este proclamat ca un drept negativ, intenția lui este de a bloca dialogul, de a evita contestările, de a evita ca alții să interfere cu dreptul la credință. Mintea este închisă, nu este deschisă către învățătură. Poate că sunt adevărați credincioși, dar nu cred în adevăr.

Credința, ca și voința, sunt fundamentale pentru autonomie, baza libertății oricui. Dar, așa cum Clifford remarca: „Credința cuiva nu este o problemă exclusiv personală care-l privește doar pe el.” Credințele modelează atitudini și motivații, dirijează alegeri și acțiuni. Credința și cunoașterea sunt formate într-o comunitate care le suportă efectul. Există o etică a credinței, a achiziției, susținerii și renunțării la credințe, iar această etică generează și limitează dreptul la credință. Dacă unele credințe sunt false, moral respingătoare sau iresponsabile, unele sunt de-a dreptul periculoase. În cazul lor nu avem nici un drept.

Aeon counter – do not remove

Daniel DeNicola

This article was originally published at Aeon and has been republished under Creative Commons.

Photo: True believers in fakery. Photo by Ben Brooks/Flickr

Vlad T. PopescuBlog sare și fumNu ai dreptul să crezi tot ce-ți trece prin cap! de Daniel DeNicola profesor și șef al catedrei de filozofie la Gettysburg College, Pennsylvania, și autor al cărții Understanding Ignorance: The Surprising Impact of What We Don’t Know (2017) Avem dreptul să credem tot ceea ce vrem să credem? Acest presupus drept...un blog Vlad T. Popescu