Crudul adevăr, de P.T. Mistlberger
Crudul adevăr este acela că transformarea personală autentică, sau trezirea spirituală, deși posibilă, este, de fapt, foarte rară. Trăim într-o epocă în care învățăturile referitoare la „dezvoltarea personală“ sau „dezvoltarea spirituală“ sunt larg accesibile, într-atât încât cele mai multe au fost diluate, au fost transformate într-o variantă mai ușor de înghițit. Rezultatul general al acestei abordări de tipul „stare de bine“ este, spun eu, ineficiența tehnicilor de lucru cu sinele care nu duc la schimbări semnificative sau de durată, nici lăuntric nici în exterior. Așa se devalorizează ideea de trezire sau de iluminare, reducând totul la un moft, la modă, la cel mai nou regim de încercat.
Au inundat piața tehnicile de manifestare care ne învață cum să ne transformăm dorințele în realitate palpabilă, cum să avem mai multe lucruri. În timp ce oferă tehnici adevărate, puține tratează și motivele pentru care ele adeseori eșuează. La fiecare poveste de succes amintită avem, de fapt, multe altele care au dus la eșec.
Este nevoie de o mare sinceritate și de o mare voință pe calea evoluției spirituale. Nu o sinceritate lipsită de umor, ci una plină de pasiune și de voința de a face totul pentru a ne realiza potențialul ființei. Principala problemă în căutarea spirituală este asumarea faptului că, așa cum întâlnim în carte după carte, în învățătură după învățătură, avem două părți – un sine superior spiritual, adevăratul sine, sau suflet, și un sine inferior, banal, cel care halește, trage vânturi, râgâie și are toate bubele și problemele omului de rând.
Pentru a merge cu adevărat mai departe – sau pentru a ne ridica dacă am căzut – trebuie să vedem în ce măsură viața noastră, și în special viața noastră spirituală, a fost sau nu o farsă, o trecere în revistă a unor tehnici, o modalitate de a ne da mari în fața altora. A fi „treaz“ înseamnă a vedea adevărul. În mod natural, nu putem vedea nici un „adevăr“ fără a învăța mai întâi să fim sinceri cu noi înșine. Dacă vrem să facem acest lucru, trebuie să încetăm să ne mai prefacem.
Inevitabil, în dorința noastră de a fi spirituali, devenim ipocriți. Facem asta pentru că ne simțim mereu vinovați de ceva, chiar dacă nu reușim să identificăm exact ce ar putea fi acel „ceva“. Asta nu înseamnă că suntem oameni „răi“ – dimpotrivă, marea majoritate dintre noi suntem, de fapt, perfect obișnuiți. Problema este că cei mai mulți oameni au o idee greșită despre ce înseamnă spiritualitatea, crezând că este ceva la care se poate apela periodic, precum mersul la biserică sau la mănăstire. Sau că putem participa ocazional la un seminar sau la o tabără spirituală. Sau să ne așezăm să medităm din când în când, așa cum ne-am așeza să luăm o masă rafinată o dată pe lună.
Trezirea la potențialul nostru maxim nu ar trebui să devină un război intern, Dumnezeu contra șarpelui, Imperiul Roman contra barbarilor, sinele angelic contra chakrelor inferioare urât mirositoare. Ar trebui să fie o reconciliere, o unire a forțelor, o unificare interioară.
Partea negativă a accentului pus pe stări mentale precum extazul sau zâmbetul permanent (24/7) este aceea că, până la urmă, aceasta încurajează negarea și reprimarea. Nevoia de a fi văzut ca o persoană „spirituală“, angajată într-o practică anume pe calea spirituală, devine nevoia de a fi perceput ca fiind demn de această cale.
Un anumit tip de fundamentalism oriental poate lua forma unor idei care par (în mod convenabil) a se opune valorilor occidentale față de care și occidentalii s-ar putea simți revoltați – cum ar fi, de exemplu, ideea de „etică a muncii“. Un exemplu ar fi ideea conform căreia „ești deja iluminat, doar că nu realizezi acest lucru“, adeseori interpretată ca: „Nu este nevoie să practici!“ Idei extrem de convenabile pentru cineva care este leneș sau nu dorește să-și asume responsabilitatea. (Așa cum spunea Gurdjieff: „Dacă ești iresponsabil în viață, vei fi iresponsabil și în munca spirituală.“)
Apar anumite învățături orientale, din care învățăm despre non-efort, non-acțiune și realizarea de acum, din acest moment. Aceste idealuri sunt tentante, deoarece se opun ideii occidentale de a munci din greu pentru a obține ceva. Ele par a fi o cale mai ușoară. Din păcate pentru noi, nu există o „cale mai ușoară“ spre trezirea spirituală.
Maya nu este doar numele unei culturi central-americane vechi și cândva relativ avansată – este, de asemenea, termenul răsăritean pentru „vălul iluziei“ în care ne încurcăm de obicei. Cea mai mare parte a acestei iluzii este obișnuită, este vorba de activitățile de zi cu zi în care ne pierdem complet. Maya din New Age este doar o distragere mai elaborată. Același lucru este valabil și pentru alte fenomene – de la cercurile din lanuri, presupusele „chemtrails“, conspirațiile despre 9/11, conspirațiile despre aselenizare sau ideile lui David Icke despre membrii familiei regale care își ascund cozile de șopârlă. Dacă aceste lucruri sunt sau nu reale la modul obiectiv este cu totul irelevant. Ideea este că urmărirea unor astfel de subiecte transformă un „căutător al adevărului“ într-un „căutător de vise“, care aleargă după curcubee nesfârșite în căutarea unui vas cu aur care conține Marele Răspuns.
„Superficialitatea“ și „spiritualitatea stării de bine“ indică o apropiere de trezire bazată mai degrabă pe dorința ca totul să rămână confortabil. Meditația tinde să devină medicație și nu mai este decât un drog recreațional. Semnul că ne-am pierdut echilibrul este acela că spiritualitatea a devenit mai degrabă o activitate socială, că starea de bine depinde de comunitate, că, în ciuda participării la sesiunile de practică nu devenim mai responsabili. În plus, dacă meditația ne face „aerieni“ și „cu capul în nori“, deconectați de lume în general, atunci sunt toate șansele ca ea să fie medicație, nu meditație…
(din Crudul adevăr. Deziluzii, pericole și capcane pe calea evoluției spirituale, de P.T. Mistlberger, traducere de Bogdan B. Bogdan)
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.