De mult nu am mai plâns de bucurie la un film. Şi asta după ce refuzasem de mai multe ori să-l văd atunci când era programt la HBO. Ieri însă îi venise momentul! (Da, da, după ce am tot auzit la ştiri chestii referitoare la premii…) Dată fiind biografia autorului, pe care am aflat-o, spre ruşinea mea, de abia când am căutat o fotografie pentru articol, primul lucru care mi-a venit în minte devine discutabil. Mult timp s-a spus că avem actori colosali, dar cu regizorii stăm mai rău.
Filmul părea dovada clară că un regizor român, cu o distribuţie internaţională, poate cu totul altceva.
Nu ştiu cât de român mai este regizorul născut în România, dar emigrat de peste treizeci de ani. M-aş bucura să ştiu că se consideră şi român. Aşa cum cum este şi evreu, şi francez. Poate fără acest amestec de ADN cultural nu ar fi ieşit ceea ce este! Şi nici gândul că văd un film „românesc“ în care se întâmplă, în sfârşit ceva, ceva cu cap şi coadă, un film care are un plot solid, un film care are ceva de spus, nu mai este valabil. La urma urmei, nu este un film românesc, aşa că nu mai este ceva grozav…
O subtilă ironie la adresa sufletului slav, văzut, atenţie, şi în adevărata lui măreţie. O subtilă ironie la adresa sufletului evreului francez şi slav deopotrivă, văzut, atenţie, şi în nemărginita lui creativitate. O şarjă aparent minoră la adresa comunismului, dar asta numai pentru cei care nu au prins acele vremuri. Ingrediente, ingrediente…

acea armonie divină pregătită prin mari sacrificii

Tot filmul este despre creativitate şi elită. Tot filmul poate fi rezumat la scena în care începe concertul atât de aşteptat, în care se investise până atunci totul, dar nu aşa cum te-ai fi aşteptat, ci cu o nesiguranţă care frizează falsetul şi cacofonia. Totul pare pierdut. Miza pusă pe inspiraţie şi talent pare risipită. Filmul parcă se pune pe el însuşi la îndoială. Până când solista îşi începe şi ea partitura. Şi o face… aşa cum numai după două vieţi la rând dedicate acelui concert o poate face cineva. Şi orchestra se trezeşte, orchestra o urmează, orchestra intră în acea armonie divină pregătită prin mari sacrificii. Vreau acum să văd şi celelate filme ale lui Mihăileanu. Cred că am descoperit ceva!

Vlad T. PopescuCărți de citit, filme de văzutfilmDe mult nu am mai plâns de bucurie la un film. Şi asta după ce refuzasem de mai multe ori să-l văd atunci când era programt la HBO. Ieri însă îi venise momentul! (Da, da, după ce am tot auzit la ştiri chestii referitoare la premii...) Dată fiind biografia...un blog Vlad T. Popescu