Țarul
Țarul poate fi văzut ca meditație pe marginea prieteniei dincolo de realitatea imediată între doi bărbați, dar și ca analiză a spaimelor pe care le aduce puterea absolută în sufletul dictatorului. Oricum ar fi, orice regizor american și-ar dori să fi dat ecranului măcar o scenă la acest nivel. Corectitudinea politică sau simplitatea emoțională face imposibil acest lucru pentru că doar sufletul slav poate vedea omul sub toate aspectele, ca întreg provenit din Întreg.
De aceea nici măcar duritatea unui horror declarat, nici miile de indieni căsăpite pe peliculă nu vor egala una din multele picături de sânge curse pe mâinile țarului. De ce? Pentru că numai credința și raportarea la Dumnezeu, fie ea și prin groaznic păcat, poate descrie omul, poate mișca lăuntric spectatorul. Raportarea la om și la Dumnezeu dă măsura puterii, a adevăratei puteri care-ți permite să ai totala libertate aici dacă te smerești dincolo.
Motto al filmului ar putea fi „Hai să-ți arăt Puterea“, dar și „Nu mă tem!“. Undeva, pe fundal, este și o dramatică stabilire a graniței între om, supus al Domnului, și nevolnicul cu chip de om, supus și Domnului, și omului. Încercați să vedeți orfana, pentru o clipă jucărie a țarului, ca imagine a poporului rus!… Așa construit, filmul își permite să arate pe viu minunea, fie ea aceea în care icoana Maicii dărâmă podul, fie fulgerul cerut cu nesăbuință la sfatul celui posedat ca măsură a puterii, minuni ale luminii, minuni ale întunericului, toate accesibile firavului suflet omenesc. Iar Filip, prieten, supus, mitropolit oarecum de ocazie și sfânt adevărat trece prin postul total de șapte zile pentru a atinge iluminarea. (Am derulat de mai multe ori secvența, sunt șapte!) De abia pe urmă poate. Și știe! Așa ceva nu aveți cum să vedeți la Hollywood… 🙂 Pavel Lungin este cel care ne-a dat Ostrov. Mai de curând Țarul. Mi-aș dori să văd, făcută de el, o replică la Andrei Rubliov!
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.