Introducere

Folosită ca aliment timp de mii de ani, mierea şi-a dovedit din plin calităţile terapeutice şi nu există cultură în care să nu fi apărut vorbe de duh legate de tinereţea veşnică pe care ea o oferă consumatorilor ei.

În plus, mierea este doar o parte a unui complex de produse ale stupului, terapiile ancestrale folosind pe larg şi polenul, propolisul, ceara, lăptişorul de matcă, veninul, pentru menţinerea sănătăţii.

Avertisment

Persoanele bolnave de diabet NU vor consuma miere şi produse din miere decât sub îndrumarea medicului!

Copiii sub un an

NU vor consuma miere! Mierea poate fi o sursă potenţială de spori de Clostridium botulinum, care nu afectează tinerii şi adulţii cu o microfloră intestinală normală, dar care poate declanşa botulismul infantil la unii copii sub un an.

Mierea şi celelalte produse ale stupului

De ce este mierea atât de bogată în principii curative? Pentru că este esenţa lumii vegetale! Se spunea „să curgă lapte şi miere“. Laptele, să nu uităm, este produsul complex destinat dezvoltării organismului mamiferelor şi aliment unic pentru primul stadiu de viaţă al acestora. În mod asemănător, mierea provine din zahărul natural acumulat de plante pentru a forma fructul. Amândouă vin astfel din grija lumii animale sau vegetale pentru perpetuarea speciei, sunt susţinute de acest instinct fundamental al vieţii şi, consumându-le, beneficiem de grija întregii naturi pentru descendenţii ei.

Plantele absorb prin rădăcinile lor apa din sol, în fapt o soluţie de nitraţi, fosfaţi, carbonaţi, apoi această „sevă“ este supusă în frunze procesului de fotosinteză, rezultând hidraţi de carbon, zaharoză. În perioada de înflorire, zaharurile care constituie nectarul sunt secretate de glandele aflate în flori. Elaborarea nectarului are loc în momentul în care se deschid sacii cu polen, insectele în general şi albinele în special participând la polenizarea plantelor atunci când trec din floare în floare adunând nectarul.

Adus în stup în guşa albinelor culegătoare, nectarul este o soluţie suprasaturată de zaharoză, maltoză, melitoză şi alte polizaharide. Albinele prelucrătoare transformă aceste polizaharide în monozaharide printr-un proces de hidrolizare, rezultând mierea crudă, care mai conţine încă procente mari de apă. Invertaza secretată de glandele faringiene acţionează asupra mierii când aceasta este trecută din guşă în guşă, apa este eliminată şi rezultă mierea coaptă.

Din conţinutul mierii ne putem face şi o idee preliminară asupra calităţii ei curative.

Zaharurile cele mai însemnate din miere sunt glucoza (28-37%), fructoza (37-39%), zaharoza (0,5-1,3%), maltoza (5-11%). Când glucoza depăşeşte cantitativ fructoza, mierea este mai puţin dulce şi cristalizează uşor.

O serie de acizi organici, precum acidul formic, se află şi ei în componenţa mierii, dându-i acesteia un caracter uşor acid. Datorită conţinutului de acid citric şi malic, mierea florală este superioară celei de mană. Aceşti acizi asigură buna păstrare a mierii, având caracter bactericid.

Substanţele minerale sunt şi ele prezente în miere, în proporţii ce depind de plantele din care a fost extras nectarul şi de solul pe care acestea trăiau. Bor, mangan, nichel, litiu, potasiu, fosfor, staniu, cupru, dar şi oligoelemente ca bariu, beriliu, vanadiu, germaniu. În special mierea de mană este bogată în minerale.

Numeroase vitamine sunt şi ele prezente în miere. B1 – tiamina, B2 – riboflavina, B5 – niacina, acidul pantotenic, B6 – piridozina, B12, dar şi vitaminele A, C, D şi acidul folic.

În mierea florală, provenind din glandele faringiene şi salivare ale albinelor dar şi din nectarul multor plante medicinale, sunt prezente substanţe active biologic, antibiotice.

Aroma mierii este datorată aminoacizilor din nectar.

Mierea de mană

Seva anumitor plante este folosită de insectele din familia Afidelor, care reţin din ea substanţele azotoase şi elimină substanţele zaharoase. Afidele trăiesc pe numeroase specii de plante, dar mai ales pe conifere. Albinele ling zaharurile eliminate de pe frunzele populate de aceste insecte. Culoarea închisă a mierii de mană se datorează concentraţiei ridicate de substanţe minerale, care îi conferă şi o mai mare vâscozitate.

Păstrarea mierii

După extragere, mierea este fluidă, dar, cu timpul, în masa ei începe un proces de cristalizare. Este greşit să refuzăm mierea zaharisită bănuind că este îndoită cu zahăr. Singura care trebuie să rămână fluidă un timp îndelungat este mierea de salcâm.

Antibioticele sunt extrem de sensibile la lumina soarelui, de aceea mierea trebuie păstrată în vase închise şi la adăpost de lumină. De aceea nu este bine să cumpărăm miere care a stat mult timp în soare, pe marginea şoselei.

Încălzirea mierii favorizează de altfel şi apariţia hidroximetilfurfurolului, care depreciază mierea.

Datorită acidităţii ei, în contact cu tabla de zinc sau de fier, mierea formează compuşi toxici, deci nu este bine să fie păstrată în astfel de recipienţi.

Polenul

Grăunciorii de polen sunt celule sexuale masculine, organul de reproducere mascul al plantelor superioare. Un rol deosebit în compoziţia polenului îl au enzimele care accelerează şi reglează procesele vitale. Polenul este astfel cel mai important element de creştere pentru albine, dar şi pentru refacerea ţesuturilor uzate.

Este adus în stup tot de culegătoare, la ore la care umiditatea atmosferică este ceva mai crescută, dimineaţa şi spre seară.

După culoare, ne putem da seama de planta din care provine: albăstrui de la nalbă, roşu de la păr, piersic, castan, galben-auriu de la alun şi păpădie, mov de la coriandru, negru de la mac, cenuşiu de la soia, galben deschis de la floarea soarelui.

Nu trebuie să ne mire că polenul pus în vânzare este multicolor, deoarece albinele nu culeg polen doar de la o singură plantă, aşa cum fac cu mierea, ci preferă diversitatea.

Polenul este alcătuit din proteine, aminoacizi liberi, acizi graşi, vitamine, microelemente, hidraţi de carbon, vitamine şi antibiotice.

Pentru albine, polenul mai vechi de un an este mai puţin eficient, au observat prisăcarii, deci şi pentru om ar fi bine să fie consumat polen proaspăt.

Păstura

Polenul disponibil, neconsumat în stare proaspătă, este depozitat şi suferă transformarea în păstură, fiind supus unei fermentaţii lactice.

Propolisul

Secretat mai ales de mugurii plopului, dar şi de cireş, prun, brad, piersic, castan, pin, propolisul este şi el cules de un număr restrâns de albine culegătoare. Răşinos, cleios, insolubil în apă, dar uşor solubil în alcool, colorat de la galben la verde închis, dar şi roşiatic şi chiar negru, este cules mai ales în lunile august şi septembrie.

Albinele îl prelucrează cu ajutorul poleinei, învelişul grăunciorului de polen, care este regurgitată în amestec cu saliva încărcată de antibiotice, care sunt astfel încorporate în propolis.

Conţinând numeroase antibiotice, este folosit de albine pentru îndepărtarea din stup a agenţilor patogeni. Substanţele balsamice conţinute, aldehidele aromatice şi uleiurile eterice, sunt degajate şi purifică atmosfera din stup.

Propolisul are un efect bactericid, anesteziant şi cicatrizant.

Lăptişorul de matcă

Lăptişorul este produsul unor glande ale albinelor doici şi este destinat hrănirii larvelor în primele trei zile, indiferent de casta din care fac parte, şi constituie hrana mătcii pe tot parcursul vieţii acesteia. Lăptişorul este un derivat al polenului ingerat. În compoziţia lui intră proteine, lipide, vitamine, antibiotice, hidraţi de carbon şi acizi nucleici. Având un rol determinant în metabolismul larvelor şi în susţinerea efortului mătcii, lăptişorul de matcă poate fi considerat cel mai hrănitor produs al stupului.

Veninul

Destinat duşmanilor stupului, conţine substanţe neurotoxice şi corozive, ca acidul fosforic, acid formic, histidină, fosfatază D cu rol de hemolizant şi melitină, care produce inflamarea ţesutului în care a fost injectat veninul.

Ceara

Albinele construiesc din ceară celulele fagurilor, în care sunt adăpostite larvele sau rezervele de miere. Ceara este produsă de glande abdominale în pelicule translucide, incolore. Cu ajutorul picioarelor posterioare, aceste pelicule sunt desprinse, aduse în gură pentru a fi mestecate, apoi lipite pentru a alcătui celule perfecte ale fagurilor.

Ceara nu este, deci, un produs de origine vegetală, ci o secreţie a albinei.

Mierea ca factor terapeutic

Mierea a fost menţionată ca medicament încă din cele mai vechi timpuri. Biblia, Coranul, Talmudul conţin şi ele referinţa de acest gen. În majoritatea cazurilor, era administrată ca panaceu universal, de la tratamentele împotriva calviţiei, la soluţii contraceptive şi îngrijirea plăgilor. Efectul era sporit prin includerea de plante şi seminţe de plante medicinale.

Mierea este şi azi o prezenţă în medicina populară, fiind utilizată pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii superioare, pentru ulcerele pielii, pentru afecţiuni gastrice.

La începutul secolului XX, oamenii de ştiinţă au început să analizeze efectul antimicrobial. Introducerea pe scară largă a antibioticelor a făcut să scadă o vreme interesul faţă de proprietăţile curative ale mierii. În ultimele decenii, o dată cu creşterea interesului faţă de medicina alternativă, naturistă, şi în faţa succesului evident al tratamentului cu miere şi produse derivate, studiile au continuat.

Hipocrate (460-357 î.Hr.) – îngrijirea rănilor

Celsius (cca. 25 d.Hr.) – laxativ, tratarea diareelor, a răcelilor şi a bolilor de ochi

Grecia şi Roma antică – antiseptic pentru răni şi ulcere ale pielii

Aristotel (384-322 î.Hr.) – boli de ochi şi răni

Dioscorides (cca. 50 d.Hr.) – ulcere, arsuri de piele, inflamaţii ale gâtului

China antică – abcese, calviţie, răni inflamate, conjuctivite, infecţii ale căilor respiratorii

Activitatea antimicrobiană

Oxidarea enzimatică a glucozei este principalul factor antimicrobian. Alţi factori sunt mediul acid, conţinutul redus de proteine, vâscozitatea care limitează dizolvarea oxigenului şi conţinutul redus de apă.

Conţinutul redus de apă nu oferă condiţii bune pentru dezvoltarea bacteriilor. Aciditatea inhiba factorii patogeni. Prezenţa crescută a ionilor metalici, a acidului ascorbic şi a catalazei reduce activitatea antimicrobială.

A fost demonstrat ştiinţific efectul asupra Escheridia coli şi Staphyloccocus aureus, dar şi asupra altor bacterii gram pozitive sau gram negative.

Ulcere, gastrite, diaree

Utilizarea mierii ca tratament pentru ulcere şi gastrite vine din tradiţia populară. Descoperirea rolului Helicobacter pylori în ulcer i-a condus pe cercetători la explicarea efectului terapeutic prin efectul antibacterian. De asemenea, mierea protejează mucoasa gastrică prin stimularea fluxului sanguin, prin efectul antiinflamator şi prin stimularea creşterii celulelor epiteliale. În plus, ca şi glucoza, mierea ajută absorbţia sodiului şi a apei.

Candidoze

Infecţia vaginală provocată de Candida albicans poate fi tratată cu ajutorul mierii, efectul acesteia fiind comparabil cu al antimicoticelor din farmacii. Se utilizează distilatul de miere.

Micoze

Micozele sunt datorate ciupercilor dermafite (Deuteromycontina), sunt extrem de comune dar foarte greu de tratat. De cele mai multe ori, ele se asociază cu infecţii bacteriene. Proprietăţile antimicrobiene ale mierii au efect asupra ambelor infecţii.

Probleme oftalmologice

Conjunctivitele şi cheratitele, arsurile, sunt sensibile la tratamentul cu miere.

Tratarea rănilor

Rănile beneficiază atât de efectul antimicrobial cât şi de suportul oferit de miere pentru refacerea ţesuturilor. Nu se tratează cu miere rănile asociate varicelor.

Pentru tratarea rănilor utilizaţi miere de provenienţă controlată, păstrată în condiţii optime. Mierea trebuie să fie în contact direct cu rana. Cel mai bine este ca mierea să fie aplicată pe un suport de pansament antiaderent cu ochiuri suficient de mari ca să permită trecerea mierii. Pansamentele trebuie schimbate des deoarece mierea va fi spălată de exudatul din rană.

Arsuri

Prin vâscozitatea ei, mierea protejează arsurile de infecţii, sterilizează rănile şi grăbeşte vindecarea. Se utilizează miere neprocesată, nediluată.

Aportul energetic, metabolismul carbohidraţilor

Producerea şi utilizarea energiei este un sistem complex în care reacţii chimice transformă carbohidraţii şi proteinele în energie. Glucoza este sursa preferată de energie pentru organism. Polizaharidele sunt transformate în monozaharide înainte de absorbţie. Monozaharidele, fructoza şi galactoza, sunt convertite în glucoză pentru a fi utilizate în producţia de energie sau în glicogen pentru formarea de rezerve. Insulina joacă un rol major în acest proces.

Mierea este un amestec natural de fructoză şi glucoză şi oferă resurse deosebite de energie, fiind uşor absorbită.

Rolul antioxidanţilor în conservarea alimentelor şi în sănătatea omului

Antioxidanţii joacă un rol major în combaterea efectelor agenţilor oxidanţi. Prezenţa radicalilor liberi, a oxidanţilor, are un efect negativ asupra îmbătrânirii şi a numeroase boli. Antioxidanţii împiedică reacţia oxidanţilor cu acizii graşi.

Mierea şi laptele fermentat

Microflora intestinală joacă un rol extrem de important în sănătatea omului. Stimularea activităţii organismelor benefice şi inhibarea bacteriilor dăunătoare trebuie să fie o preocupare continuă.

Bifidobacteriile au un rol important în sănătatea tractului gastro-intestinal şi se bănuieşte un rol pozitiv anti-cancerigen. Primul pas este adăugarea bifidobacteriilor în laptele fermentat, dar menţinerea lor în viaţă este o problemă.

În ciuda efectului antibacterian al mierii, Streptococcus thermophilus, Lactobacillus bulgaricus şi Bifidobacterium bifidum nu sunt distruse, ba chiar bifidobacteriile sunt stimulate în dezvoltare.

O linguriţă de miere amestecată în iaurtul cu bifidobacterii cu o oră înainte de consumarea acestuia va asigura un efect benefic asupra florii intestinale.

Propolisul ca factor terapeutic

Substanţă răşinoasă, balsamică, de consistenţă vâscoasă şi de diverse culori, propolisul este produs mai ales din răşina vegetală a mugurilor de plop. Pentru albine, este de extremă importanţă, el împiedicând propagarea bacteriilor şi a ciupercilor. Este cunoscut şi utilizat de oameni din cele mai vechi timpuri.

Efecte constatate:

– antimicrobian (distruge bacteriile şi viruşii)

– antiparazitar (anihilează Giardia şi Trichomonas)

– antiinflamator, cicatrizant şi regenerant

– antioxidant

– antitumoral şi radioprotector

– imunomodulator (stimulează producerea de anticorpi, crescând rezistenţa corpului la boli)

– bronhodilatator (permiţând eliminarea secreţiilor), de unde eficacitatea în tratarea afecţiunilor respiratorii, astm, bronşită, stări gripale

Veninul ca factor terapeutic

Prin definiţie, veninul este o substanţă toxică, cu efect nociv. În doze terapeutice, acelaşi venin poate avea efecte benefice, mai ales ca antiinflamator, motiv pentru care este folosit în tratamentul reumatismului.

Vlad T. PopescuBlog sare și fumhaleală,utilIntroducere Folosită ca aliment timp de mii de ani, mierea şi-a dovedit din plin calităţile terapeutice şi nu există cultură în care să nu fi apărut vorbe de duh legate de tinereţea veşnică pe care ea o oferă consumatorilor ei. În plus, mierea este doar o parte a unui complex de...un blog Vlad T. Popescu
f64.ro