Nu în cei 27 de pași din curtea închisorii, ci în cei de zece mii de ori 27 de pași descriși de Tibi Ușeriu în cartea sa despre demoni, exorcizare, trezire și iluminare, 27 de pași. Poate în tot atâția pași pe care-i face orice fiu risipitor îndepărtându-se de casă, apoi apropiindu-se de ea pentru a se confrunta cu sine însuși, cu ceea ce a fost, cu ceea ce a devenit.
Că în cazul lui fiul risipitor a fugit dintr-un iad al copilăriei, în care durerea și foamea l-au deschis către pulsiuni greu de oprit, și nu a plecat dintr-un rai, iar rolul tatălui și al fratelui, al celor rămași acasă, este inversat, cu un tată-umbră și un frate salvator, asta mai puțin contează. Contează VOINȚA cu care a parcurs acest drum.
Și pentru o descriere atât de mobilizatoare, de însuflețitoare a mecanismului voinței cartea trebuie citită de orice om aflat pe calea evoluției personale, dar și de orice om care vrea să scape de lene, de neputință, de demonii care-l domină.
Și este o lectură colosală pentru orice adolescent, cu grija ca el să termine cartea și să i se explice mecanismul devenirii. Ceea ce încerc și eu aici!
Tibi Ușeriu a plecat de jos. Nu o să știm nicodată cine a fost vinovatul și de ce a meritat asta.
„În piept, în locul unei inimi vii și pulsând de viață, mi se căsca un hău întunecat, fără fund.”
A plecat mânat de o poftă greu de stăpânit de a trăi libertatea la maxim și de a-și tăia din ea felii cât mai groase, fără să-i fi explicat cineva care pot fi consecințele. Așa a pus demonul mâna pe el: „Așadar, cândva demult, într-o cameră de hotel din Austria, masca mea neagră era o cagulă, pe care o probam în oglindă. […] Trăiam deja o altfel de viață, dublă. Eram tot eu, dar în mine mai locuia unul, cel care dăduse spargerea și acum trebuia să se ascundă…”
Pedeapsa a fost dură, extrem de dură. A depins cu totul de voința lui să reziste, să devină altul, sau să se sinucidă, comițând singurul păcat mai mare ce-i mai era accesibil.
„Uitarea a fost salvare, eliberare, singura șansă de supraviețuire care a funcționat pentru mine. […] Cu bună știință, m-am concentrat să uit cine sunt, ce alte vieți trăisem, ce înseamnă timp. Am privit, ani de zile, un zid înfiorător de alb. O vreme am visat că voi putea trece prin el. Apoi nu am mai visat nimic.”
Doar că privitul insistent al peretelui alb este și tehnică folosită în multe școli de evoluție spirituală Cum de a știut asta? Nu a știut-o, așa cum nici primul om care a scăpat de demoni și a văzut lumina nu a știut-o, doar a trecut mai mult sau mai puțin întâmplător printr-o situație care l-a obligat la asta. Tehnicile, câte le știm, la urma-urmei au avut un moment zero. Tibi Ușeriu le-a redescoperit.
„Ai șansa să luminezi un pic doar dacă ți-ai făcut tema de casă pe întuneric, ca o cârtiță, atunci când nu te-a văzut și nu te-a știut nimeni. […] Pe zidul tăcut și alb al celulei desenasem un cerc negru cu un punct roșu în mijloc. Îl puteam privi ore în șir, meditând ca și călugării budiști care se concentrează să vadă punctul focal în flacăra gălbuie a lumânării. Acel punct roșu a devenit o poartă prin care mă strecuram unde voiam eu, fără să fac o cerere scrisă.”
Așa a reușit să-și liniștească mintea așa cum puțini reușesc. Așa s-a pregătit, și-a adunat puterile pentru ce va urma mai târziu, după eliberare, atunci când nu va mai fugi doar de el însuși, ci și ca să se cunoască pe deplin pe el însuși și, mai ales, etapa supremă a evoluției, să se controleze pe el însuși.
„Acest lucru implică sacrificiu, un exercițiu de voință. […] Deocamdată 6633 Arctic Ultra rămâne, de departe, cea mai grea provocare – cursa vieții mele, poate și fiindcă a fost cel mai bun loc de ucis demoni, amintiri, traume și iluzii. […] Acolo am murit și am renăscut de tot atâtea ori. […] Un fel de punct zero al existenței, după care poate urma fie nimicul, fie totul. […] Semnul declanșării acestui început de coșmar este transformarea aurorei boreale într-un fel de balaur verde cu ochii sidefii și colți ca de viperă, care aruncă flăcări și încearcă să mă înghită.”
Acolo, după momente intense de conștiență modificată, a atins acea stare absolut necesară trezirii și iluminării:
„O eternitate mică în care s-au amestecat visuri frumoase cu tresăriri de coșmar. Poate am stat așa maximum un sfert de ceas… […] Corpul a zis adio minții și ea, îmbufnată, i-a întors spatele, apucând pe o cale diferită. […] Senzația decuplării de propriul sine e absolut înfricoșătoare. Te uiți la dosul mâinii tale și te întrebi a cui o fi. […] Din această cursă încețoșată m-am ales cu povestea pierderii minții și a regăsirii propriei ființe.”
comanda carti online
Totul prin voință! Nimic nu se poate face fără voință:
„Sunt într-un permanent dialog cu corpul meu. E ca și cum mintea și corpul ar fi două ființe separate, care stau la povești ca doi buni prieteni. […] E important ca mintea să asculte corpul, dar nu să și facă întotdeauna ce-i cere. Că pe corp îl apucă uneori văicăreala, vrea să stea jos, la umbră… […] Atunci mintea trebuie să fie fermă, să-i poruncească tot felul de chestii…”
Și atunci puterea demonului scade, apoi el vede că a pierdut partida și dispare:
„După trei zile au început halucinațiile. Unele stânci se transformau în elefanți. De câțiva chiar m-am sprijinit. Erau calzi. Picioarele lor ca niște turnuri se mișcau ușor. Totul era cât se poate de real. […] Cu fiecare cursă lași ceva în urma ta: demoni, halucinații, iluzii de mărire.”
„Fluturii mei au aripi rotunde și mă înconjoară din toate părțile. Când mă opresc, dansează mai cu foc. Și noaptea dansează, dar parcă un pic drăcește. […] Am niște chestii personale de răzbunat și de lăsat în urmă. Am niște demoni de pus la congelator. […] Neobosiți, fluturii mei continuă să danseze, doar că acum par mai decolorați, mai lenți și mai puțini. Cred că, în curând, e vremea să ne luăm rămas bun.”
Un semn că evoluția a început acolo, în celulă, cu o probă de voință și dincolo de multă suferință este și apariția primelor momente de clar-vedere: „Visez că târăsc un picior după mine. Apoi două. Că mă dor șoldurile. Mă trezesc de durere. După ani și ani, derulând filmul înapoi, realizez că atunci visam ce avea să se petreacă.”
Așa cum știm și noi, dar ne este greu să o facem, Tibi Ușeriu s-a cunoscut pe el însuși, în cel mai dur mod posibil, de la copilăria plină de momente dure la viața interlopă plină de pericole. Apoi s-a împăcat cu ceea ce este, ocolind varianta neîmpăcării și a sinuciderii cu care a refuzat să cocheteze. Pe urmă s-a stăpânit printr-un act major de voință. Mai puțin importantă este măsura în care el știe unde a ajuns, sau cât de mult vrea să împărtășească altora unde a ajuns. Important este exemplul deosebit care este el pentru voința noastră.

27 de pași
Tibi Ușeriu

Editura Aqua Forte
2017

Vlad T. PopescuCarti de cititcarte,spiritualitateNu în cei 27 de pași din curtea închisorii, ci în cei de zece mii de ori 27 de pași descriși de Tibi Ușeriu în cartea sa despre demoni, exorcizare, trezire și iluminare, 27 de pași. Poate în tot atâția pași pe care-i face orice fiu risipitor îndepărtându-se...un blog Vlad T. Popescu
apiland.ro