De ce să se supere biserica pe un film cu extratereştri albaştri şi arbori patriarhali, cu gâze translucide şi ploi de spirite diluate? Pentru că propune o religie a naturii, un înlocuitor al credinţei oficiale? În nici un caz! Doar au fost filme care făceau o adevărată propagandă unei secte sau unei religii mai mult sau mai puţin exotice şi au fost considerate simple… ficţiuni. Nu alteritatea religioasă supără aici, iar şamanii fac deliciul amatorilor de filme documentare şi nimeni nu se supără, totul intră în categoria etnografie şi folclor.

Ca să nu mai spun că, la prima vedere (acolo unde publicul larg are acces), recuzita „religioasă“ este mai degrabă desprinsă din basme, ba chiar din basmele cu zâne, nu din cele cu monştri „răi“, aşa cum vedeam în Stăpânul inelelor. Cum ai putea să pui pe acelaşi plan „ochiul“ malefic de acolo, vrăjitorii buni sau răi, cu fiinţele diafane din Avatar?

Bisericii, mai ales celei creştine, de altceva îi este frică: de orice formă de resuscitare a misticismului, a adevăratei trăiri religioase, a trăirii în comuniune directă cu divinitatea, indiferent care ar fi ea, indiferent sub ce aspect am avea acces la ea.

Iar Avatar propune două astfel de periculoase trăiri mistice, oricât de ciudată ar părea afirmaţia celor care au privit filmul în cheie strict SF. Şi o astfel de lectură mi s-a părut rezonabilă încă de la prima vizionare a filmului, pe când nu ştiam de acest protest. (Asta pentru că, nu-i aşa, fiecare vedem filmul din perspectiva sistemului de valori personal. Probabil că un bun inginer va avea şi el de comentat asupra diverselor utilaje, iar un psiholog va avea de spus multe despre modificările comportamentale într-un trup nou, în care tot bagajul de informaţii primit de la simţurile cunoscute, ca şi de la noile simţuri accesibile, este cu totul altul. Şi poate fi o bucurie mai mare decât simpla recăpătare a picioarelor care prilejuieşte izbucnirea eroului la prima unire cu avatarul, dar şi un subiect de meditaţie. Toate converg către întrebările fundamentale, ontologice şi gnoseologice, dacă avem suficient timp să ne gândim la subiect.)

Una este evidentă, de la prima lectură: omul (fiinţa conştientă de sine, fie ea şi albastră, şi trăitoare pe sateliţii unor planete îndepărtate) poate percepe direct divinitatea, poate intra în dialog direct cu ea, poate trăi în Întreg. Adică în armonie şi înţelegere cu Universul, aşa cum este el, cel vizibil, dar şi cu cel invizibil, în general considerat a fi ireal. Cel puţin până când, purtat de interese meschine, apare omul, omul non-mistic şi mercantil. Omul care a uitat să privească şi să simtă ce este „dincolo“.

Conectarea la acest „dincolo“ fiind de obicei sancţionată, fie de religie, ca încălcare a dogmei, fie de psihologie, ca delir religios, fie de ştiinţele exacte, ca fiind nemăsurabil. Dar curiozitatea a fost întotdeauna sancţionată şi mereu răsplătită…

Şi este evident că valorile sunt de partea aparent rudimentarului extraterestru, valori de care şi pământeanul face caz, dar nu prea mai înţelege de ce să le aplice. Cu excepţia acelor eroi care, poate nu întâmplător, sunt deja mutilaţi în războaie, sau mor pentru cauze minore în ochii celorlalţi, cum ar fi educarea celeilalte civilizaţii şi consolidarea unei posibilităţi de comunicare cu aceasta. Oare cum ar fi arătat scenariul dacă nu noi am fi cucerit spaţiul, ci aceşti „îngeri“ albaştri ar fi sosit pe Pământ?… Probabil că s-ar fi organizat un safari şi am fi avut trofee albastre pe pereţi!

Eroul mutilat şi marcat, atât trupeşte cât şi sufleteşte evoluează pe parcursul filmului aşa cum arareori se întâmplă în filmele comerciale unde personalitatea accentuată este regula, tocmai în urma trecerii de la un sistem de valori la altul. De la moralitatea luptătorului înregimentat, gata să-şi dea viaţa pentru o cauză cu care nu are decât o singură legătură, aceea că vine pe linie ierarhică, de la amoralitatea umanităţii în ansamblu care consideră tot ce este în jur ca hrană şi marfă, la moralitatea celor integraţi într-un sistem, indivizi autonomi, dar şi părţi ale Întregului.

Iar trecerea este cât se poate de naturală, cu ezitări, însoţită de spaime, simplificată doar de uneltele cinematografice – probabil că „novelizarea“, în care ai acces la dialogul interior al personajului, ar putea oferi mai multe la acest capitol –, şi datorată atât iubirii, cât şi înţelegerii liniilor de forţă ale Universului. Şi este şi cât se poate de didactică şi uşor de prevăzut, dar ăsta nu e un film rusesc în care să dansăm pe sufletul omului până când se remodelează nu după reguli şi adevăruri relative, ci după adevărul absolut, de multe ori de-a dreptul paradoxal.

În locul lui Cameron nici nu aş trece la următoarele episoade ale Avatarului fără a încredinţa novelizarea primului act unui prozator cu multă imaginaţie, dar şi fin psiholog. Dar cine să se mai încumete la o novelizare când nu mai ai de luptat doar cu concreteţea imaginii cinematografice 2D, ci cu reveria 3D, greu de egalat într-o descriere format text, pentru un public tot mai lipsit de imaginaţie, din ce în ce mai puţin educat să consume ideile doar sugerate şi avid de concreteţe şi imediat…

Na’vi captează sentimentele cinefilului nu doar pentru că sunt atât de asemănători indienilor cotropiţi de armate mai bine înzestrate şi păcăliţi, fiind consideraţi rudimentari pe toate planurile, ci şi pentru că trăiesc în directa lor legătură cu natura (primul palier), cu spiritele strămoşilor (al doilea şi deja un ceva mai periculos palier), cu divinitatea (ultim şi de neconceput palier pentru religia ce şi-a pierdut pe drum misticismul).

Comuniunea cu natura îl duce imediat cu gândul pe dogmatic la şamanism şi vrăjitorie (wicca fiind, poate, prima ţintă). După ei, natura trebuie doar protejată, mai ales atunci când nu este foarte rentabilă exploatarea ei (iar aici este FOARTE rentabilă, din moment ce ne suim în nave cosmice şi parcurgem distanţe ameţitoare!). Nu-i normal să şi stai de vorbă cu ea!…

Dar transa în care intră na’vi pentru a intra în legătură cu strămoşii şi cu Ceea Ce Este nu-i specifică doar şamanismului, deşi ritmul amplificat al sufletelor care intră în rezonanţă prin dansul sacru de ei ne aduce aminte. Transa indusă este o tehnică utilizată chiar şi de religiile contemporane, doar că, în cazul lor, mai degrabă e NLP decât mântuire… În nici un caz nu mai este inducerea unei stări „paranormale“, lucru aproape imposibil cât timp ne cufundăm deplin în viaţa noastră artificială, bazată mai degrabă pe ce se află în exteriorul nostru, pe uneltele noastre, şi nu pe ceea ce am putea găsi, dacă nu ne-ar fi atât de frică, în interiorul nostru.

Legătura cu spiritele strămoşilor, cu toată cunoaşterea lor, este pentru agnostic, sau pentru dogmatic chiar, doar un moment al manifestării respectului, nimic mai mult. Doar n-o să vorbesc cu bunicul, să-l întreb ce ar fi făcut el într-o situaţie dată! Plus că, dacă intru în dialog direct cu spiritele strămoşilor, nu mai sunt limitat la istoria oficială, la produsele acelei „ştiinţe partinice“, ci văd lucrurile aşa cum au fost, primesc direct trăirile celor care au dispărut din planul fizic, dar ne pot ajuta de dincolo.

Cât despre dialogul cu divinitatea, pasul final al reveriei mistice, şi reprezentarea lui atât de vie (nu doar din cauza acelui 3D), nici nu poate fi vorba…

De altfel, nu violenţa, inerentă naturii sălbatice, îi împinge pe unii la sinucidere, ci conştiinţa faptului că omul, aşa cum este educat şi îngrădit, niciodată nu va putea trăi comuniunea cu natura, cu divinitatea. Pandora deschide o anti-Cutie a Pandorei din noi şi simţim că nu avem acces la ea. O „cutie“ a frumosului absolut, în care avem iubire, dar şi lanţ trofic. Iar nesiguranţa vizibilă a unui Giovanni Ribisi, reprezentantul corporaţiei miniere, are în spate teama faţă de necunoscut, dar şi o formă de respect faţă de lucruri pe care nu-şi permite să le înţeleagă pe deplin. Poate şi pentru a acorda o circumstanţă atenuantă reprezentantului avarei corporaţii personajul ezită, temporizează, iar atunci când ia decizia de a utiliza forţa armată o face la furie, din disperare, parcă dincolo de ce şi-ar dori.

A doua este mai puţin evidentă, rezervată celor care stăpânesc visul, sau artele esoterice, sau misticismul aşa cum este el.

Oare lumea extratereştrilor albaştri trebuie neapărat plasată undeva în adâncurile Universului? Oare trebuie să mergi cu viteze comparabile cu a luminii ca să ajungi la ea? Sau ea este lângă noi şi în noi şi este suficient să ne întindem, să intrăm în meditaţie şi să ne deplasăm prin ea ca adevăraţi oameni albaştri, oameni intraţi pe deplin în Întreg?

Iar toate celelalte elemente constructive, rachete, aparate, planete şi sateliţi nu sunt decât elemente de decor, gumă de mestecat pentru cei care nu pot percepe, poate, nici măcar prima cheie de lectură propusă aici.

Acest „astral“ care nu se află printre aştri este spaţiul în care misticul navighează pentru a găsi divinitatea din el, iar filmul parcă „visat“ de regizorul şi operatorul său nu face decât să traducă un spaţiu al puterilor infinite, dar şi al smereniei depline. Să descrie „paradisul pierdut“ cu uneltele misticimului tehnologic.

Cum „visată“ este orice operă de artă care îşi merită numele, iar provenienţa materiei prime a visului rămâne un… mister.

De ce o lectură în această cheie? Nu din cauză că se extrage de acolo un minereu numit (naiv, dar sugestiv) „inobtenibilul“, deşi am putea avea şi asupra lui un punct de vedere alchimic… Ci pentru explicita integrare cu natura a băştinaşilor, dar, mai ales, pentru modalitatea însăşi de pătrundere în acea lume – „conducerea“ în stare de transă profundă a unui trup întru totul asemănător cu al „extratereştrilor“.

Cei care au exersat meditaţia metaforică, în care vizualizezi diverse spaţii virtuale pentru ca, treptat, să te poţi conecta la adevărata irealitate imediată (tot acel univers energetic şi spiritual al cărui apendice material suntem), ştiu că această posedare a avatarului este o simplă descriere tehnologică a unei tehnici mistice. Aşa cum şi zborul călare pe „entităţi“ este. Aşa cum şi transferul de personalitate este. Pentru că, să nu uităm, acest avatar este „dedicat“ unui anumit om, este legat genetic şi psihic de acesta, este „născut“ pentru el în bazinele cu lichid amniotic sintetic, iar momentul unirii cu avatarul poate fi asemănat cu momentul coborârii spiritului în trup. Pe urmă uităm că avem la dispoziţie acest avatar perfect şi încercăm să-l înlocuim cu complicatele armuri tehnologice cu care se mândresc mercenarii angajaţi de companie.

Căci fără aceste armuri, fără o proteză care să ne apere de mediul „toxic“ al Pandorei (de fapt, doar inaccesibil!), sau fără unirea cu avatarul nostru, nu avem acces.

Iar după ce ne-am, unit cu el, trebuie să găsim şi să stăpânim un ikran, sau chiar pe Toruk, să-l stăpânim cu adevărat, dominându-l dar acordându-i şi libertatea de a stăpâni zborul. Adică trebuie să ne stăpânim puterea interioară, nu să o lăsăm să ne dirijeze ea pe noi, aşa cum s-a întâmplat cu puterea exterioară, dată de tehnologie. Să o stăpânim, dar nu să o anihilăm, căci puterea interioară nu se dresează, ci este asimilată.

În acest sens este semnificativ şi faptul că eroul primeşte deplina unire cu avatarul său, pe care l-am putea numi acum Sinele Superior, de abia după ce se transformă ireversibil în plan moral.

Dar aş fi mulţumit dacă spectatorul mediu ar rămâne măcar cu morala ecologistă, a pădurii Amazoniene sfâşiată de buldozere într-un mod asemănător, pentru că şi ea, la limită, este un imbold în a descoperi leacuri pentru trup şi pentru suflet sub frunzele strivite şi în sufletele speriate ale băştinaşilor.

Nu este prima dată când S-ul din SF nu mai este o ştiinţă exactă (deşi aşa pare), ci o ştiinţă umanistă (aşa cum şi în Dune, dar şi în Abaţia se întâmplă cu religia). Dar este un moment în care cea mai industrială dintre arte, cinematograful, pune în joc toate resursele pentru a sluji ceva ce poate nici nu ştia că există…

de Vlad T. Popescu

Vlad T. PopescuCărți de citit, filme de văzutfilmDe ce să se supere biserica pe un film cu extratereştri albaştri şi arbori patriarhali, cu gâze translucide şi ploi de spirite diluate? Pentru că propune o religie a naturii, un înlocuitor al credinţei oficiale? În nici un caz! Doar au fost filme care făceau o adevărată propagandă unei...un blog Vlad T. Popescu
f64.ro