– Toate bune şi frumoase, îi întrerupse visele Petre, dar noi încotro să apucăm? Doar nu vom rămâne în casă toată noaptea şi să stăm apoi să dormim toată ziua, de vreme ce pe uliţe n-am putea să ieşim când sunt sătenii treji!
– N-am făcut o treabă tocmai bună, vorbi Ghiocel. Ce e drept, eu m-am înturnat în alte două rânduri la viaţă, dar m-am întors între oameni, nimeni n-a ştiut că vin dintre cei morţi. Dar de noi îndată îşi vor da seama şi vor striga: „S-au înturnat din morţi! Cum am putea să stăm între ei şi să le cerem sfatul şi ajutorul?“ S-ar speria, pe bună dreptate şi, poate zicând că nu suntem decât întrupări ale beznei, niscaiva strigoi, ne‑ar şi ucide…
– Dar nu vă uitaţi la mine, spuse conul Manolache, fiindcă toţi priveau către el. Eu am fost pe lume boier şi cunosc mai puţin decât voi rosturile vieţii, adică legă­turile dintre oameni, stând eu deasupra lor şi porun­cind doar. N-a făcut nimeni ceva pentru mine din dra­goste, ci doar de frică şi pentru că aşa era hotărât de legi. Voi ştiţi mai bine la ce uşă să bateţi, când sunteţi covârşiţi de nevoi… ştiţi cine vă va întinde mâna… şi vă va milui… ştiţi cine are suflet bun… şi milostiv…
– Atunci nu ne rămâne de făcut, spuse Petrache, decât să mergem la preot şi să-i povestim prin câte am trecut şi poate va găsi el leac…
– Staţi, fraţilor, zise atunci Petre. Uite că abia acum îmi amintesc ce-a zis Moşicul! Anume, să mergem la vrăji­toa­rea care sălăşluieşte într-o casă de la marginea satului, că poate ea va şti să ne trimită pe tărâmul Ghionoaiei.
– Întocmai, acum îmi amintesc şi eu vorbele lui, spuse conul Manolache. Nu le ţinusem minte pentru că nu aveau nicio noimă. Auzi tu, tărâmul Ghionoaiei! Ăsta-i tărâm de basm!
– În basme am auzit de el, spuse Petrache, dar eu ştiu că în basme se vorbeşte de Tărâmul de Dincolo, aşa cum îl cunoşteau oamenii din vechime, care erau păgâni. Iar noi îl ştim altfel, fiind creştini! E unul şi acelaşi tărâm. Nu mai bine ne-am duce la un preot, să-i cerem sfatul?
– La preot de-am merge, pe dată ne-ar aghesmui, spuse conul Manolache, înveşmântat acum în hainele lui negre, îmbrăcate când mergea duminica, pe calul lui corb, la biserică şi speria bobocii de raţă şi ţâncii, când trecea urcat în şaua neagră, pe uliţele satului, semeţ, stârnind, după vreme, nori de colb, stropi de apă sau trombe de noroi. Mai bine la vrăjitoare!
– Ştiu unde e casa vrăjitoarei, spuse Petre.
S-au ridicat, au ieşit din casă şi-au pornit-o, prin beznă, pe uliţele pustii ale satului. Câinii doar le-au prins izul şi lătratul lor parcă striga: „E ceva putred în Scăeni!“




Să fi avut ei un înger păzitor? Abia câţiva paşi au făcut şi-a început să ningă cu fulgi cât oul de hulub, plutitori. Până să ajungă la marginea satului, călcau pe un aşternut de nea şi¨, când priveau în spate, vedeau urmele lăsate de patru bărbaţi şi un câine.
Au ajuns la casa vrăjitoarei, dar oamenii o numeau „doftoroaie“. Ştia ceva ierburi de leac şi pe mulţi îi înzdrăvenise, sculându-i din boli, însă cunoştea şi tainele celuilalt tărâm. După ce au bătut în cercevea, femeia astfel i-a întâmpinat:
– Stuchi-v-ar mâţele! Vă credeam morţi şi voi vă holbaţi prin ferestrele oamenilor!
– Ţaţă Blană, spuse Petre, nu te mânia. N-am venit cu gând rău, ci mânaţi de nevoie. Iacătă, am fost o vreme suflete în văzduh… şi-a povestit bătrânul toate prin câte au trecut şi de ce s-au înfăţişat ei.
Ţaţa Blana i-a poftit atunci în casă, că era mai cald ca afară… deşi nu foarte, că nu avea lemne de foc, zicea ea, şi-ţi suflai în pumni de frig şi făceai promoroacă în gene.
– Aşa, zise ea, în mare încurcătură mă puneţi. Apoi nu aţi fost voi în Lumea Cealaltă şi o ştiţi mai bine decât mine?
– Am fost, dar ca suflete, ziseră ei. Şi acum vrem să ajungem ca oameni, fiindcă nimic nu putem împlini ca suflete. Sufletul e doar un duh, nu are mâni şi picioare ca să umble şi să făptuiască. Vezi matale, ca suflete ce ne ră­mânea de făcut decât să aşteptăm să ajungem în Rai… aşa, cel puţin, se vădea, după ce am primit certificatul de bună purtare de la înger… şi de-ajungeam, ne-ar mai fi păsat nouă de soarta omenirii… de soarta celor condamnaţi de păcatele lor? Aş! Dar noi vrem să salvăm un om cunoscut nouă. De el ne-a fost legată viaţa… ne-a făcut numai rău… nici nu ştiu de unde pornirea să-l vedem mântuit!
– Pasămite ne aflăm sub puterea pildei lui Iisus. De mare preţ e un suflet rătăcit, înturnat la turmă!
– Aşa o fi, spuse ţaţa Blana, dar de va fi să ajungeţi cu trupul în celălalt tărâm, o să vă apară ca tărâmul basmului şi nimic n-o să mai vedeţi la fel ca atunci când eraţi suflete. N-o să vă mai pară că plutiţi în văzduh, ci veţi merge pe drumuri, iar îngerul şi dracul de la poarta cimitirului cine ştie ca ce dihănii vi se vor arăta!
– Scuzaţi cacofonia, vorbi conul Manolache, mai fin decât ceilalţi la ureche.
– Multe primejdii şi grele şi lungi drumuri vă stau dinainte…, nu-l luă în seamă ţaţa Blana.
– Am bătut noi cu pasul pământul în lung şi în lat, spuse Petrache, nu vom pregeta la drumuri grele, iar apoi, găseşti alta pe lume mai grea ca povara vieţii? Orice altceva ne va fi mai uşor!
– Una să ştiţi de la mine, spuse ţaţa Blana. Trupurile astea de-mprumut n-o să vă ţină mult. Vor începe să se rupă. Se destramă. Nu sunt din ţărâna dintâi, din care a făcut Dumnezeu oamenii, ci din ţărâna întoarsă în ţărână, adică din ţărână moartă. Or să cadă bucăţi din voi… cum cad din leproşi…
Doftoroaia făcu o pauză, scormoni tăciunii din vatră şi făcu un foculeţ cu niscaiva vreascuri adunate de cu zi, pe plită aşeză un ceaun şi puse în el o mână de ierburi ce dau vlavie trupului.
– Atâta pot face pentru voi, fiertura asta, ca să vă întărească şi să amâne spulberarea… poate aşa o să aveţi vreme să păşiţi în tărâmul poveştilor şi să împliniţi ce aveţi de împlinit… De moarte ştiu că nu vă temeţi, spuse ea, de vreme ce veniţi din lumea cealaltă. Şi v-aş spune cu drag ce să faceţi, dar sunt o biată doftoroaie şi n-am ştiinţă nici despre cum se ajunge în tărâmul Ghionoaiei, nici încotro se află el, nici cum arată…
– Oameni buni, zise Petrache. Am ascultat, pe când eram copil, sute de basme şi tare le-am iubit! Dar acum, vrând noi să ajungem în tărâmul acesta, cred că am dat-o într-o doagă. Ce nu mi-o fi trecut mai repede prin cap? Poveştile nu sunt totuna cu viaţa, iar noi trăim pe lume, nu în basme. Aşa că eu vă spun bun-rămas şi mă duc într-ale mele. La nevastă nu mă pot întoarce, că aş speria-o, aşa că voi porni spre munte, să rătăcesc câte zile voi mai avea.
Conul Manolache, auzind aşa, vorbi şi el:
– Nebunule, tu nu eşti cu adevărat viu, ca să spui că mai trăieşti pe lume! Cu toate astea, la fel gândesc şi eu. Să meargă fiecare în treaba lui. Şi când falsele noastre trupuri se vor destrăma, ne vom întâlni iar ca suflete în văzduh. Iar acum, de vreme ce nu-mi vine să mă întorc în cula Bălăcenilor, unde-am dus o viaţă ca închis într-un turn, o să-l urmez pe-acest cioban, oriunde va merge.
Petre îşi duse mâna la gura-i ştirbă.
– Dacă-i aşa, nouă nu ne rămâne, mie şi lăutarului Ghiocel, decât să mergem la vechea mea casă… s-o dregem şi s-o locuim şi să punem pe picioare fierăria, să le fac oamenilor lopeţi şi târnăcoape… şi să le potcovesc caii.
Aşa vorbi Petre în numele său şi-al lui Ghiocel.

Dan Perșa: „Dincolo de proporţiile ce se iau în calcul când e vorba să aminteşti mica ta scriere pe lângă o capodoperă veşnică, la nivel subatomic (să nu spun al subconştientului, ca să nu ne zăpăcim), am avut un vag gând (n-am prea vrut să mi-l mărturisesc) de a da în romanul Dincolo echivalentul ortodox al Divinei Comedii. Dante, catolic, ţine să aibă o arhitectură cosmică perfectă şi de un inviolabil determinism. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Dar un scriitor ortodox, un scriitor care a trăit între valorile ortodoxiei şi este impregnat de valorile ortodoxiei (sau ale spaţiului mioritic, pentru că în ultimă instanţă spaţiul mioritic este spaţiul spiritual al ortodoxului român), cum ar putea descrie arhitectura cosmică? Ca pe un spaţiu în care misterul există şi rămâne să existe oricât omul ar înainta în cunoaşterea materială a lumii. În care determinismul (sau cauzalitatea) este deseori ruptă de intervenţia divină, ininteligibilă pentru noi. Un spaţiu dublu: cel al materiei, cosmosul şi cel divin, spiritual. Uneori acestea două se întrepătrund, iar când un personaj ajunge să perceapă spaţiul divin, îşi dă seama că realitatea (cosmosul) e doar o iluzie, o aparenţă în care păream că am trăi ca făpturi muritoare… Sunt teme de-ale mele acestea, le-am explorat în „Război ascuns”, în „Viaţa continuă”, în „Cărţile vieţii” (când Ştefan, Matei şi Scribul trec prin scorbură) iar în „Dincolo”, spre surpriza mea, au reapărut. Au reapărut într-o cu totul altă înfăţişare, într-o cu totul altă poveste, profund legată de creştinism. Nu înseamnă oare că lumea ce o dublează pe cea vizibilă, numită uneori lume de dincolo, sau lume spirituală, sau lume divină, este una dintre obsesiile mele? Şi că am fost mereu în căutarea ei? Că am căutat să deduc şi să observ ce este şi cum este, folosind datele şi informaţiile ce-mi stau la îndemână în lumea reală în care suntem claustraţi.”

Dan Perșa
Dincolo

278 pag
30 lei
ISBN 978-606-94360-6-6

Photo credit: ildisarmato on Visualhunt / CC BY-NC

Vlad T. PopescuCarti noi Meditative Arts– Toate bune şi frumoase, îi întrerupse visele Petre, dar noi încotro să apucăm? Doar nu vom rămâne în casă toată noaptea şi să stăm apoi să dormim toată ziua, de vreme ce pe uliţe n-am putea să ieşim când sunt sătenii treji! – N-am făcut o treabă tocmai bună, vorbi Ghiocel....un blog Vlad T. Popescu
carturesti.ro