„Intrarea este păzită, iar cuvântul parolă nu îl afli decât după ce treci. Secretul este să te comporţi ca şi cum ai fi trecut deja.“ (Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic)

Paradoxul şi principala barieră în cunoaşterea irealităţii imediate este inversarea paşilor în exersarea cunoaşterii. Suntem obişnuiţi ca mai întâi să analizăm un fenomen şi pe urmă să-l recunoaştem, să „credem“ în el. Secretul mistic presupune o hermeneutică aparte, interpretarea nu este posibilă decât dacă „presupunem“ că semnul ascunde ceva ce urmează a fi descifrat.
Dar cine ne poate convinge să „trecem dincolo“ când bunul simţ ştiinţific, raţional, pe care îl aplicăm cu succes în stăpânirea universului înconjurător, este anulat cu atâta seninătate? Şi acelaşi bun simţ ştiinţific nu numai că este un instrument util dovedit, fără el ni se pare că nu ar fi existat motorul în patru timpi, dar pare să ne ofere libertatea.
Teologia a dat naştere unei formule aparte de cunoaştere, dogma. Dincolo de faptul că sunt formule metafizice, dogmele ascund însă şi tehnica, metodologia cunoaşterii. Conţin, simultan, atât „adevărul dogmatic“, cât şi calea de a ajunge la el. Dacă pentru istoric dogma este produsul cultural al unei epoci istorice, pentru teolog ea este o „formulă“ a credinţei.
Orice dogmă reprezintă pentru logica umană o contradicţie, dar şi o indicaţie că logica raţională trebuie depăşită. „Dogmele sunt antinomii transfigurate, care deşi implică ceva anti-logic, oferă soluţii postulate, irealizabile pentru mintea omenească. Antinomia capătă o înfăţişare «de dincolo» care ne face să-i ataşăm un înţeles, dar înţelesul ne scapă cu totul.“ (Lucian Blaga, Oul dogmatic)
Dogmele sunt, în acest sens, contradicţii transfigurate de misterul pe care vor să-l exprime şi devin procedee metafizice. Ca să fie viabile, dogmele trebuie să fie exclusiv mistice, de aceea biserica îşi refuză de fapt propriile dogme atunci când elimină sau marginalizează misticismul.
Şi, foarte important, ar fi nevoie de dogme în concordanţă cu nevoile spirituale ale epocii, alcătuite din mitologia şi conştiinţa epocii respective, pentru a le putea aborda cu mai mult curaj, iar aceste dogme de abia se nasc şi sunt puţin răspândite.
Logica primitivă era indiferentă la contradicţie, gândirea mitică primitivă fiind stăpânită de coincidenţe, cu întregul inclus în parte. Nu trebuie decât să rescriem asta aşa cum descoperim azi în fractali şi holograme.
În trecut, dogmele nu erau bazate pe intelect, ci pe credinţă, iar misticul stabilea limite: până aici ne descurcăm cu intelectul, de aici încolo începe credinţa. Acest pas, această delimitare, noi nu o mai facem, dorim să ajungem până la capăt doar prin puterile intelectului, chiar şi acolo unde lucrurile ne-ar fi accesibile numai prin credinţă. Intelectul nu se poate decide din proprie iniţiativă să se lase în voia „extazului“, are nevoie de un impuls exterior, „revelaţia“.
Pentru a ajunge la un limbaj comun, este suficient să acceptăm că obiectul cunoaşterii este misterul, pe care îl putem reduce sau îl putem amplifica.
Este necesar să reactualizăm cunoaşterea dogmatică ca metodă, ca act de curaj al gândirii, pentru a avea o direcţie în lumea dată, dar şi în lumea visată, dincolo de aceea dată, în irealitatea imediată. În acest context, obiectul cunoaşterii va fi chiar misterul. Lumea palpabilă este un complex de semne ale misterului, de aici trebuie pornit în acceptarea cunoaşterii dogmatice.
Şi fără a reedita cumva dogmatismul în sens de constrângere!
Pentru că, de exemplu, pe drumul cunoaşterii apar şi mistere adăugate, anormale, aşa cum în misticismul creştin este dogma despre natura dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp a lui Hristos. Dacă radicalizarea misterului nu s-ar fi făcut numai asupra lui Iisus Hristos, ci asupra omului în general, s-ar fi ajuns la un mister uşor de citit de oricine printre rândurile Bibliei.
Impunerea prin forţă a acestor mistere adăugate, artificiale, este aceea care determină atitudinea sceptică faţă de cunoaşterea dogmatică, pentru că o identifică constrângerii.
Pentru că trebuie să avem discernământ, nici un mit nu este revelaţie pură, în orice mit se instalează un interpret, un mediator. Dacă nu avem curiozitatea de a trăi singuri mitul, există riscul să fim respinşi sau deturnaţi de aceşti mediatori, de a avea un dialog sau un conflict numai cu ei şi de a vedea cum, adeseori, numai aceşti interpreţi au fost instituţionalizaţi, pe când scopul este să trăieşti şi să experimentezi irealitatea imediată..
Iar pentru cel care face primul pas către cunoaşterea irealităţii imediate, mai trebuie spus că fenomenele oculte, mistice, se produc pe baza unui mecanism subconştient complex. Ridicarea în conştiinţă a mecanismului inconştient poate anula efectele acestuia, de aceea maestrul spiritual disimulează mitic realitatea psihică interioară, transcendentă poate chiar şi cunoaşterii sale, până când nu vă supuneţi „iniţierii“. Misterul existenţial „se apără“ astfel de cunoaştere, după cum notează Lucian Blaga. Aşa că nu trebuie doar să ne lăsăm în voia extazului, ci trebuie şi să avem răbdarea de a accepta tutela unui maestru care, în plus, adeseori nici nu pare a fi pe o poziţie superioară nouă din punctul de vedere al cunoaşterii raţionale.
Miturile şi legendele vorbesc, de altfel, despre „oprelişti“ şi „pedepse“ în legătură cu anumite „cunoaşteri“. Dar tot ele spun că ai posibilitatea cunoaşterii ce pare păzită ca un „secret profesional“.
Putem să anulăm misterul? Dacă da, îl putem comunica inteligibil celorlalţi după ce ne-am integrat în mister prin cunoaştere ecstatică?
Nu toţi putem face asta pentru că nu ajungem să ne împăcăm deplin cu drama cunoaşterii. Ne ferim de mister cum ne ferim de păcat, avem o adevărată fobie faţă de mister şi faţă de aparenta pierdere a controlului. Poate exista un compromis al acestei subiectivităţi care să ţină loc de obiectivitate?

Vlad T. Popescu

Vlad T. PopescuSpiritualitate, cursuri, evenimenteidei„Intrarea este păzită, iar cuvântul parolă nu îl afli decât după ce treci. Secretul este să te comporţi ca şi cum ai fi trecut deja.“ (Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic) Paradoxul şi principala barieră în cunoaşterea irealităţii imediate este inversarea paşilor în exersarea cunoaşterii. Suntem obişnuiţi ca mai întâi să analizăm...un blog Vlad T. Popescu