meditative artsNu mi-aș fi permis să scriu o carte pe un subiect atât de delicat dacă nu aș fi trecut eu însumi și prin divorțul părinților mei, dar și prin divorțul de prima mea soție. Nu este un subiect despre care să scrii doar din cărți dar, în același timp, nici nu cred că este bine să scrii la cald, așa că am lăsat să treacă suficient de mulți ani până când m-am apucat de scris.

Nu este o perspectivă energetico-spirituală, ezoterică sau cine știe cum i-am mai putea spune, cum se întâmplă în bună parte din cărțile mele, ci mă adresez oricărui om care trece printr-un astfel de moment în viața sa. Atât celor care simt că el se apropie, dar și celor care au acum de rezolvat problema divorțului sau a împăcării. Tot așa încerc să-i ajut cumva și pe aceia care au trecut deja printr-un divorț și încă nu sunt mulțumiți de viața lor.

Tehnicile pe care vi le propun în anexă nu sunt singurele soluții posibile, sunt, mai degrabă, o introducere. După ce citiți cartea și dați peste lucrurile care vi se potrivesc o să știți mai bine dacă aveți sau nu nevoie de ele.

Mărturiile pe care le-am primit, și pentru care mulțumesc celor care s-au încumetat, nu le-am comentat, doar am încercat să le potrivesc cumva cu textul meu.

Cât ar fi de tristă, despărțirea a doi oameni care s-au iubit nu trebuie să fie sfârșitul vieții lor. Uneori mai este posibilă împăcarea, de cele mai multe ori nu, dar viitorul, care ar fi el, trebuie să fie o cale către fericire. Către fericirea amândurora, chiar dacă acum nu mai sunt împreună!

Tot mai multe cupluri se destramă, despărțirea este tot mai dură, legile sunt tot mai laxe, iar eventuala împăcare este din ce în ce mai iluzorie în contextul unei societăți orientate către succesul imediat, fie că este vorba doar de acel scop rezonabil înainte de despărțirea definitivă, de așa-numita „salvare a căsătoriei“, fie că este vorba de împăcarea-supraviețuire ce merită să fie pusă în discuție și după divorț, mai ales când sunt copii la mijloc.

Nu pledez pentru salvarea cu orice preț a căsniciei, sunt multe situații în care este o simplă iluzie faptul că se poate continua viața în doi, ci mai ales pentru supraviețuirea absolut necesară după ce trecem de momentul acela „până când moartea ne va despărți“ și intrăm pe un teritoriu cu totul necunoscut, de care ne este frică chiar și atunci când el înseamnă distanțarea necesară de o persoană agresivă, nepotrivită, abuzivă, oricum necorespunzătoare cu ceea ce suntem.

Așa cum este o adevărată artă să cucerești pe cineva, ducând lucurile dincolo de simpla conviețuire în comun către cel mai înalt nivel posibil, iubirea, tot așa este o adevărată artă să te desparți de cineva, și nu doar o artă a războiului, așa cum ne-am aștepta, pentru că nu trebuie ignorată nici arta împăcării, acolo unde împăcarea mai este posibilă.

De ce ne despărțim? Pe scurt, pentru că nu ne cunoaștem sau nu ne mai cunoaștem suficient nici pe noi, nici pe celălalt, și nu ne mai împăcăm deloc cu ceea ce suntem noi și/sau cu ceea ce este sau a devenit partenerul nostru de viață. Pentru că relația a scăpat cu totul de sub control. Arareori ne despărțim pentru că începem să ne cunoaștem și descoperim că suntem în altă viață decât aceea care trebuie. Dacă ajungem la acest adevăr fie ne despărțim în liniște fie, și mai bine, facem acel pas al împăcării cu noi înșine și evoluăm împreună în direcția dorită, potrivită.

De ce nu ne împăcăm? Pentru că nu cunoaștem nici adevăratul motiv al despărțirii, nici ce ar putea să ne ofere împăcarea, nu acceptăm scopurile pragmatice ale împăcării și nu mai știm ce joc trebuie jucat. Ne-am putea împăca înainte de ruptura definitivă, ne-am putea împăca și după ce ea s-a produs.

Se poate spune, una peste alta, că iubirea este un joc infinit pe care-l transformăm în joc finit în momentul în care ne căsătorim sau decidem să avem o relație de lungă durată, iar de aici apare nevoia neexplicată de a câștiga zi de zi, clipă de clipă, un meci cu un adversar care, până mai ieri, era sufletul pereche.

Și eu am fost gelos… Şi, cine nu a fost gelos cândva în viaţa asta, ori nu a iubit, ori s-a născut cu o înzestrare specială, a venit aici de foarte de sus. Dar, chiar dacă ai apucat să fii gelos, bine e să ieşi de acolo, din acea stare în care iubirea este înghiţită de ură, în care amintirile frumoase sunt puse pe foc şi pleci mai departe cu cioturi arse, hâde, în care oameni cărora le-ai fi dat totul au ajuns să fie trataţi ca duşmani… Dacă poţi…

Ştii că celălalt nu este proprietatea ta, dar îl doreşti doar pentru tine… Ştii că nici tu nu te porţi ca şi cum ar fi singura ta deschidere către lume, dar ai dori să pară că aşa este… Poţi să bănuieşti – vai, ce doare! – că ai fost părăsit pentru altul mai bun, mai înţelegător, mai…

Şi, dacă joci un joc finit, un joc de sumă zero, un joc cu un regulament strict și cu o tabelă de marcaj deasupra capului, purtat pentru spectatori, atunci mai degrabă te supără faptul că el, celălalt, a luat decizia să te înşele, să te părăsească, şi toată gelozia este canalizată către descoperirea scenariului în care îl aduci iar lângă tine pentru „a-i da tu papucii”, câştigând la puncte. Dar dacă joci un astfel de joc finit, atunci nici iubirea ta nu a fost iubire, a fost doar o formă de „a-l avea” pe celălalt.

Dacă jocul dintre voi a fost un joc infinit, un joc cu sumă non-zero, un joc în care, clipă de clipă, fiecare a putut câştiga, adică a iubit, un joc în care de comun acord sau ca o plăcută surpriză mai schimbi regulile și-l joci pentru plăcerea voastră, nu a celorlalți, atunci despărţirea, chiar şi pentru o altă persoană, înseamnă doar trecerea într-un alt joc, nu înseamnă că ai pierdut. Dacă ai iubit, iubeşti în continuare, chiar dacă nu mai este lângă tine.

Vlad T. PopescuCărți de citit, filme de văzutNu mi-aș fi permis să scriu o carte pe un subiect atât de delicat dacă nu aș fi trecut eu însumi și prin divorțul părinților mei, dar și prin divorțul de prima mea soție. Nu este un subiect despre care să scrii doar din cărți dar, în același timp,...un blog Vlad T. Popescu