Vai de numele meu :)
Astăzi, la destul de mult timp de la apariția cărții Arta despărțirii. Arta împăcării, confruntat cu situația reală de viață a unei prietene, mi-am dat seama că nu am tratat un subiect important: ce facem cu numele după divorț?
Dacă nu există copii, firesc este ca fiecare să-și ia din nou numele avut înainte de căsătorie. În acest fel ei anunță universul că vor să meargă mai departe, că se desprind de trecut cu sufletul împăcat.
Dacă există copii, cred eu că vârsta părinților contează mult. Dacă vorbim de oameni tineri, care vor intra în mod firesc într-o nouă relație, păstrarea numelui fostului partener ar fi un obstacol, chiar dacă, o vreme, păstrarea numelui va evita apariția întrebărilor din partea colegilor și a profesorilor copilului și vor fi evitate situațiile jenante.
Dar doi oameni tineri au toate șansele să intre într-o nouă relație de lungă durată, în mod firesc vor trece la un alt nume, iar atunci va fi absolut firesc ca mama (mai ales doamnele au problema numelui) să aibă numele viitorului soț, nu al fostului.
Dacă despărțirea are loc la o vârstă mai avansată și copiii sunt mari, la casele lor, cum se spune, păstrarea numelui devine o soluție ceva mai comodă, pentru că numele este deja cunoscut în mediul profesional, există o lungă istorie a actelor semnate cu el, a cărților semnate, a diplomelor obținute. Asta nu înseamnă că de la o vârstă încolo oamenii nu se pot gândi la refacerea vieții, dar maturitatea face mai ușor de înțeles pentru viitorul iubit păstrarea numelui unui fost partener de viață.
Desigur, mai sunt și cei care de la bun început și-au păstrat și numele lor, dar au preluat și numele partenerului, numele alea cu „minus“ între ele 🙂 Dar ăsta pare a fi un subiect de discutat altă dată, el nu este important doar în contextul despărțirii.
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.