Zeci de mii de oameni interesați de tehnicile de terapie, de școlile de evoluție spirituală, dar atât de puțini terapeuți când ai nevoie de unul… Și nu vorbesc doar de cei interesați oarecum de acest domeniu, care să fi citit o carte pe această temă, ci de toți aceia care s-au pregătit, uneori mai mulți ani, cu mai mulți maeștri, pentru a deveni terapeuți, dar care încă nu au intrat în contact direct cu omul aflat în suferință…
Și asta nu pentru că nu ar fi avut chemarea necesară, cunoștințele necesare, eventual acordajele necesare, ci pen­tru că bariere de tot felul, exterioare și interioare, reale sau imaginare, i-au oprit să pornească pe acest drum.
Știu că prezența omului aflat în suferință nu este plăcută până când nu stăpânești lecția detașării, știu că este firească teama de a nu prelua până când nu înțelegi ce produce de fapt boala, știu că este omenește să-ți fie frică de faptul că-i faci mai degrabă rău celuilalt până când nu accepți cine vindecă de fapt și cine se vindecă în urma terapiei.
Dar știu și că oamenii nu fac terapie pentru că nu reușesc să pună cap la cap lucrurile pe care le-au învățat, acumulate uneori din școli cu totul diferite. Școli care au o altă perspectivă asupra omului și a sănătății, care se bazează pe modele diferite ale universului și ale vieții, care utilizează sisteme de valori în aparență incompatibile. De aceea, o dată pe an, am ținut un curs de arta terapiei în cadrul căruia am încercat să răspund la întrebările celor care doreau să pornească pe acest drum, să confirm celor care au început că se poate și să alung temerile de tot felul care, absolut firesc, apar la început.

Să eliminăm barierele!

Nu fac terapie pentru că mi-e frică…
Știu că mulți nu recunosc asta, sau nu sunt conștienți de asta, dar nu se apropie de omul bolnav pentru că nu le este confortabil să vadă suferința și le este frică să nu preia boala.
Nu-i sistem spiritual care să nu amintească de faptul că facem parte dintr-un Întreg, că suntem Unul, sau măcar de faptul că suntem datori celorlalți și că asta o putem manifesta prin compasiune. Adică prin grija față de celălalt, față de egalul nostru, practic prin grija față de noi înșine. Deci nu pot să întorc privirea de la omul suferind pentru că întorc privirea de la mine însumi. E ca și cum aș avea o bubă și aș refuza să o văd, mi-ar fi scârbă să o văd.
Cu siguranță îmi dați dreptate acum, dar tot veți fugi la ve­derea bolii… După ce veți fi lucrat suficient cu voi, pe voi, după ce veți fi început să manifestați compasiunea față de ceilalți, veți vedea că bubele nu mai sunt atât de înspăimân­tă­toare. Dar cel mai mult vă va ajuta înțelegerea faptului că respectiva persoană este bolnavă pentru că a greșit la nivel spiritual, mental, emo­țio­nal sau fizic și că acum învață o lecție. Dacă nu ați făcut aceeași greșeală, nu aveți cum să preluați. Dacă ați făcut aceeași greșeală, nu aveți cum să evitați boala, dar contactul cu acel caz o să vă ajute să vă înțelegeți greșelile și să luați măsuri.
Este motivul pentru care, la început de drum, vin la proaspă­tul terapeut mai ales persoane care au făcut greșeli similare cu ale acestuia. Dacă ai mințit, un pacient care suferă consecințele minciunii lui o să-ți vină la terapie. Dacă știi deja de greșeala ta, este bine. Poți să-l sfătuiești în cunoștință de cauză, poți să lucrezi în continuare și pe tine, până la învățarea deplină a lecți­ei. Dacă nu știi de greșeala ta, uite că universul te trage de mâne­că și te vei dumiri și tu pe parcursul ședinței de terapie. Dacă intri în contact cu celălalt după ce ai trecut printr-o școală de te­rapie, de evoluție spirituală, ai toate informațiile necesare pentru a trage concluzia corectă, atât pentru tine cât și pentru celălalt.
Totul este să accepți că, indiferent ce altceva ai face, exceptând înțelegerea cauzei spirituale a bolii și lucrul cu tine în acest sens, fie că intri, fie că nu intri în contact cu omul bolnav, dacă insiști în greșeală boala aceea va fi oricum a ta. Astăzi sau mai târziu, în funcție de ceea ce faci, de intențiile cu care faci, de lecțiile pe care le accepți și le înveți.

Nu fac terapie pentru că aș putea să-i fac rău celuilalt…
Nu poți să-i faci rău cuiva așa cum, de fapt, nici nu-i faci tu bine, ci universul se ocupă de el pe măsură ce el însuși își învață lecțiile, se supune plăților, se acceptă, se împacă, se cunoaște, se stăpânește…
Terapeutul este un simplu facilitator al întâlnirii res­pec­tivului cu el însuși și cu întregul univers. Suntem precum centralistele de la începutul secolului trecut, care făceau legătura între oameni înfigând fișele pe un panou. Noi facem legătura între om și univers. Dacă suntem mai bine pregătiți, legătura este mai bună și la celălalt capăt al firului pacientul va găsi mai mult ajutor pentru că știm mai bine cu cine să-i facem legătura. Dar nici o legătură pe care o putem face nu-i poate face rău, pentru că dincolo sunt doar entitățile care ajută. Și, dacă am trecut prin­tr-un curs introductiv, am primit acordaje, inițieri, este imposibil să nu reușim să introducem fișa în panou.
Totul este să facem asta cu intenția corectă!
Rămâne discuția despre „doare sau nu doare“… Uneori doare… Și injecția doare, dar te face bine, nu-i așa? De cele mai multe ori, terapeutul nu este pregătit să explice pacientului că urmează reașezări la nivelul tuturor corpurilor sale, că sunt firești dureri la nivelul corpului fizic atunci când țesuturile se refac, că sunt firești stări de râsu-plânsu când se reașează corpul emoțional, că sunt firești gânduri și dezbateri interioare aproape de nestăpânit când se reașează corpul mental… Și că nimic nu este mai mult decât poate să ducă, iar durerea, multă, puțină, face și ea parte din lecție! Sigur că sună frumos ceva de genul „terapie fără durere“, dar uneori nu se poate fără…
Asta nu înseamnă că trebuie să doară rău, la nivelul disconfortului. Ține și de terapeut ritmul în care se va vindeca persoana și, în timp, capeți experiența necesară pentru a introduce fișa cu care-l conectezi la univers atât de sus cât îi este potrivit omului respectiv, în acel moment al existenței sale.
Sigur că există terapii care au ca scop eliminarea durerii, mai ales la nivelul corpului fizic, eventual la nivelul corpului emo­țional. Sau, mai bine spus, asta solicită omul fără să cunoască exact toate cele de mai sus. În acest caz, durerile de reașezare vor fi la nivelul mental sau spiritual.
Atenție! Vorbim de omul care a greșit, de omul bolnav, sau cum vreți să-i spuneți. Dar terapia/practica poate avea și scopul evoluției spirituale și atunci apariția durerii este mult mai rară.
La a doua, a treia și următoarele întâlniri (de obicei două­spre­zece), durerea nu va mai atrage atenția, semn că suntem pe drumul cel bun.

Nu fac terapie pentru că nu știu destule…
Dacă accepți că nu tu ești cel care vindecă…
Dacă accepți că nu poți să faci rău…
Dacă accepți că trebuie să manifești compasiune față de celălalt…
Dacă accepți că trebuie să lucrezi cu intenția corectă…
Dacă lucrezi cu tine în fiecare zi…
Înseamnă că poți porni pe acest drum!
În fond, pornind pe orice drum, în orice școală de terapie și evoluție spirituală, vei primi suficiente informații, vei fi învățat suficiente tehnici ca să poți să faci terapie. Cât poți duce, iar dacă intenția ta este corectă vei avea cazurile pe care le poți duce.

Vlad T. Popescu, din Terapia PSI

Acest articol poate fi preluat fără modificări și cu precizarea sursei.

Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NoDerivatives 4.0 International License.

Vlad T. PopescuSpiritualitate, cursuri, evenimentecarte,terapieZeci de mii de oameni interesați de tehnicile de terapie, de școlile de evoluție spirituală, dar atât de puțini terapeuți când ai nevoie de unul... Și nu vorbesc doar de cei interesați oarecum de acest domeniu, care să fi citit o carte pe această temă, ci de toți aceia...un blog Vlad T. Popescu