Nu am încotro, trebuie să încep tot cu: știți cum arată o mașină nemțească? Una din epoca de aur, când erau cele mai bune, când toți puteau spune, cu mâna pe inimă, că dilema alegerii unei mașini este tot una cu dilema alegerii între Mercedes și BMW, punct.
Ei bine, așa arată Babylon Berlin, un serial nemțesc cum nu credeam să văd vreodată, în care totul este perfect, funcționează perfect, este reglat perfect. Și ultimul figurant, care apare trei secunde în cadru, este distribuit perfect, nici un om de pe ecran nu-ți lasă senzația că este ales la întâmplare.
Sigur că epoca, Republica de la Weimar, îl ajută, sunt anii în care totul se petrecea la Berlin, în care decadența năștea ultimele ei sclipiri de geniu, în care arta era dusă la ultimele ei consecințe și totul era permis. Anii în care comunismul sovietic și imperialismul german încă dansau împreună, în care evreii puteau deține funcții publice și se puteau lăuda că au Crucea de Fier din Primul Război Mondial, iar fascismul începea și el să-și arate colții.
Ceea ce permite cele mai spectaculoase cadre, de la spectacolul de cabaret în travesti la bordelul în care clienți fidel sunt comisarii de poliție. Ceea ce permite ca personajele, absolut nici unul, să nu fie pozitive sau negative, ci să aibă o agendă a lor dacă nu în evoluție pe parcursul sezonului măcar treptat și inteligent dezvăluită de la un episod la altul.
Fabuloase momente în care dușmani aflați pe poziții ireconciliabile găsesc modalități de a se alia, uneori tacit, pentru a se lupta cu un dușman mai mare. În Babylon Berlin chiar merge „să nu spui niciodată, niciodată”!
Și pentru că ei nu sunt perfecți, noi nici atât, devine extrem de ușor să te identifici cu oricare din personaje, așa, măcar pentru o clipă. Poți fi comisarul care se luptă cu tragedia din tranșeele Primului Război Mondial, drogat pentru a rezista poverii de pe sufletul lui, bun polițist și, în același timp, persoana care mușamalizează un caz ce ține de poliția de moravuri pentru a nu prăbuși cariera politică a unui apropiat. Poți fi polițistul uns cu toate alifiile, care stă prin bordeluri dar își iubește soția alcoolică și dusă cu pluta, care luptă împotriva crimei organizate dar este un naționalist convins. Poți fi prostituata ce coboară dintr-o mansardă neorealistă pentru a deveni subcomisar de poliție. Poți fi troțkista care încearcă să recupereze moștenirea ei de rusoaică albă, care se dovedește a nu fi nici troțkistă, nici rusoaică albă, ci doar un artist decadent cu o mare influență asupra publicului și a adoratorilor. Poți fi văduva eroului căzut pe front și critica patronul fabricii de armament pentru a accepta, până la urmă, o întâlnire galantă cu el. Poți fi interlopul cu suflet mare. Poți fi comunista gata să ucidă. Poți fi…
Poți fi orice, pentru că în epocă puteai fi orice.
Ca o paranteză: place Brecht? Ei bine, în serial am auzit pentru prima dată în limba germană un fragment din Opera de trei parale!
Nu este un film polițist, deși personajele ar putea sugera asta. Este o dramă, o frescă a unei epoci. Este ecranizarea unei cărți care ar merita tradusă – de fapt este vorba de o serie întreagă scrisă de Volker Kutscher și care ar merita tradusă și pe la noi.
Pe scurt, jazz, o improvizație de jazz cu instrumentele unui serial TV.

Vlad T. PopescuPrivitorfilmNu am încotro, trebuie să încep tot cu: știți cum arată o mașină nemțească? Una din epoca de aur, când erau cele mai bune, când toți puteau spune, cu mâna pe inimă, că dilema alegerii unei mașini este tot una cu dilema alegerii între Mercedes și BMW, punct. Ei bine,...un blog Vlad T. Popescu
apiland.ro