foto Flori Zahiu-Popescu

Să-ţi fac o cafea. Nu, stai acolo, nu te băga, femeile nu ştiu să facă aşa ceva! Iese un sirop sau o zeamă lungă şi se duce naibii toată aroma. Am învăţat să fac cafea de la bunicul meu, iar el ştia de la bunicul lui, tradiţie de familie. Uite, fierbi apa, dai ibricul de o parte, pui cafeaua râşnită proaspăt, amesteci bine, iei în mâna stângă o cană şi cu dreapta ţii ibricul înclinat deasupra flăcării. Nu, nu te speria, nu dă în foc, o să curgă direct în cană. Şi nu te repezi să o bei, stai să-i pun o picătură de apă rece, să o limpezească. Ei, cum este? Bună? Cred şi eu! N-ai mai băut aşa o cafea. Chiar şi acum, când ştii secretul, să mă laşi pe mine. O să fie un lucru pe care l-ai putea face, dar pe care nu o să-l faci niciodată. În viaţa ta cred că au mai fost şi alte lucuri despre care ştiai, dar nu ai avut voie să le faci. Sau n-ai avut curajul să le faci…
Sau ţi-a fost mai comod să nu le faci. Cum mi-a fost mie cu şcoala. Ce faci ochii mari, crezi că diploma aia spune ceva, spune ce am învăţat eu? Nu, spune doar că m-am descurcat. Că am reuşit să trec în fiecare an clasa fără să învăţ ceva. Arăt eu a neserios? Arăt eu a student care-şi petrecea timpul prin cârciumi? Nu. Nici un profesor nu a putut să creadă asta şi au pus mereu ezitările şi greşelile pe seama emoţiei. Asta când nu prindeam un subiect mai filozofic, cu generalităţi, apoi, improvizând şi apelând la cuvinte frumoase, îi lăsam mască şi-i obligam să-mi dea zece spre disperarea tocilarilor. Of, câtă lene!
Îmi place uneori să mă gândesc cum ar fi fost viaţa asta dacă învăţam şi eu o meserie. Ştii, de fapt nu sunt un intelectual, nu, sunt născut să fiu strungar, sau ceasornicar, sau mecanic auto, să repet la nesfârşit aceleaşi gesturi în timp ce-mi las gândurile să fugă prin poarta care duce dincolo. Încă mai cred că trebuie să scriu cartea cu care voi rămâne în istorie, o carte de bucate!
Aş fi fost un mic mahalagiu bogat, mi-aş fi făcut atelier în curte şi clienţii ar fi venit din celălalt capăt al ţării să se minuneze de îndemânarea mea… Şi câte alte lucruri le-am mai atins cu vârfurile degetelor şi nu, nu le-am scăpat, le-am lăsat intenţionat să treacă. M-am înscris la cursuri de turism. N-am ajuns nici la lecţia de deschidere. Am plătit prin poştă cursurile de programare, dar n-am aflat nici măcar unde era clădirea în care se ţineau. Am comandat manualele unui curs prin corespondenţă de inspector de personal, dar nu le-am ridicat de la poştă… Atâtea drumuri pe care le-am închis înainte de a face primul pas pe ele.
Culmea este că sufăr, dar nu am puterea să regret. Ştiu că ai vrea acum o prăjitură, hm, nu ştiu să fac prăjituri, dar ar merge o musaca. Îngraşă, îngraşă, ştiu că îngraşă, dar asta este culmea artei culinare, nu reţetele cu nume pompoase şi care te lasă cu maţele ghiorţăind de foame sau cu cerul gurii nedumerit. Facem o musaca de cartofi, ai luat exact ce trebuie pentru ea.
Vrei să fii ucenicul meu? Da? Bine, pune mâna şi curăţă cartofii, eu o să-mi termin cafeaua cu ţigara asta pe care mi-am aprins-o. Să-i laşi acolo în apă, să nu se îngălbenească! Dacă aş fi continuat cu sportul… Poate că ăsta este cel mai mare regret apropo de lucruri pe care le ştiam şi nu le-am dus până la capăt. Nu, n-aş fi ajuns niciodată campion, n-am avut curajul să iau pastilele, dar aş fi fost un antrenor bun, cu siguranţă cel mai bun antrenor de atletism din ţara asta. Încă mă uit pe la campionate şi olimpiade şi ştiu că azi, dacă ar avea cineva curajul să mi se dea pe mână, l-aş face campion într-un an. Într-un singur an!
Bine că avem carne tocată, acum nu ne mai chinuim, dar să punem şi din pasta de mici şi lasă-mă să tai mărunt pulpa de miel. Acum poţi să le amesteci. Nu aşa sfioasă, mai energic, mai cu viaţă, nu te speria de ouă, oricum eşti mânjită până la coate, amestecă în continuare!
Zici tu că trebuia călită carnea înainte, of, nu ştii nimic! Aşa, ca şi cum ai face dragoste, cu blândeţe şi cu duritate, cu scârbă şi cu entuziasm! Tu ai înţeles de la început bărbaţii? Eu nu am înţeles femeile decât târziu, când am scăpat de obsesia propriei mele plăceri şi am descoperit că adevărata împlinire este să atingi cu umilinţă plăcerea partenerei tale. Şi nu am trăit din cauza asta cel puţin două vieţi, două iubiri care m-ar fi purtat într-o altă lume. E bine cum ai tocat ceapa, nu mai plânge, trece; pe ea o căleşti puţin – până se înmoaie, pe urmă o amesteci cu carnea cât timp aşez eu în cratiţa asta primul strat de cartofi, uite, ca piesele unui vitraliu.
Mi-am adus aminte de cuvintele tale, da, de fapt nu lucrurile de care ştiam şi nu le-am trăit sunt importante, ci lucrurile de care nici nu ştiam că există trebuie să ne înfioare. Le-am putea îndrepta şi retrăi pe celelalte, dar nu mai are nici un rost, însă ce facem cu cele de care nici nu am ştiut? Pune piper, pune mărar, să nu te prind că pui pătrunjel în mâncare! Toarnă aici, uşor, cu grijă… Aşa, acum stai să mai pun un strat de cartofi, şi câteva ouă bătute cu caşcaval ras, şi un praf de pesmet, din ăla cu care am tapisat cratiţa…
Ei, e gata, uite că n-ai fost atentă şi am mai pus eu ceva, când o să mai creşti, îţi spun! La cuptor, cu focul mic, până când uităm de ea! Şi nu, nu de vise trebuie să vorbim, nu acum, visele au şi ele realitatea lor, pentru că te-ai gândit la ele, dacă nu le-ai trăit este tot din cauză că nu ai avut curajul. Să zaci la soare pe un atol de corali… Să pilotezi un planor, să te scufunzi cu submarinul, sau chiar să citeşti cărţi despre care doar ai auzit. Despre ele poţi să spui cu aceeaşi tâmpă siguranţă că, şi dacă le-ai fi împlinit, poate ţi-ar fi produs o enormă dezamăgire, ca şi celelalte ratări de care ţi-am spus. Ar fi fost celelalte drumuri chiar aşa cum le crezi? Poate că da, poate că nu, uite, ne întoarcem la ele ca la nişte vise, sunt vise… Dar ce se ascunde de noi în necunoscut?
Ce facem, ne îmbrăţişăm şi plângem pentru că tocmai am descoperit infinitul?

Fragment din romanul Vorbind cu surzii, de Vlad T. Popescu

Vlad T. PopescuBlog sare și fumprozăfoto Flori Zahiu-Popescu Să-ţi fac o cafea. Nu, stai acolo, nu te băga, femeile nu ştiu să facă aşa ceva! Iese un sirop sau o zeamă lungă şi se duce naibii toată aroma. Am învăţat să fac cafea de la bunicul meu, iar el ştia de la bunicul lui, tradiţie...un blog Vlad T. Popescu