O carte cu care m-am luptat la propriu, pe care am tradus-o în timp ce mă apropiam de un moment mai dificil în viață, și care m-a ajutat foarte mult. Dar o carte greu de acceptat, într-un fel, chiar de la titlu, care induce o spaimă greu de stăpânit celor aflați încă pe la începutul dezvoltării personale și care sunt obsedați de moarte.
Dacă sunteți medic, psiholog, terapeut, consilier de dezvoltare personală, cadru medical de orice fel, este o lectură necesară. Nu este simplu de negociat cu omul foarte bătrân, neajutorat, cu omul muribund, în așa fel încât și lui să-i fie bine, și celui care-l are în grijă să-i fie mai ușor.
Autorul este chirurg, născut din părinți ce au emigrat din India, așa că are un contact direct cu două spații culturale în care lcururile se fac cu totul și cu totul diferit, de la respect în Orient la absență și teamă în Occident.
Așa că reușește să privească lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă, orientat mai degrabă către ce poate să ofere viața persoanei aflate în dificultate și nu către cum fugim de inevitabila moarte.
Sfaturi dure în carte și pentru cei aflați în dificultate, și pentru aparținătorii lor, cel mai important putând fi rezumat astfel: dacă nu mai sunt șanse reale de salvare, dacă totul este experimental și presupune internarea până la sfârșitul zilelor, nu ar fi mai bine să accepți tratamentul paleativ și să trăiești aproape ca un om sănătos, bucurându-te de tine, de cei din jur, de ceea ce faci, până…

„Capacitățile științei moderne au afectat profund cursul vieții umane. Oamenii trăiesc mai mult și mai bine decât în oricare altă epocă istorică. Dar progresul științific a transformat procesul îmbătrânirii și al morții într-un experiment medical condus de profesioniști. Iar noi, cei din lumea medicală, ne-am dovedit alarmant de nepregătiți pentru așa ceva. Acest adevăr a fost ascuns, iar etapele finale ale vieții au devenit tot mai puțin familiare oamenilor.
Nu mai departe de 1945, cele mai multe decese aveau loc acasă. Prin anii 1980, doar 17% se mai petreceau astfel. Cei care mureau totuși acasă pățeau asta pentru că moartea lor era prea bruscă pentru a mai ajunge la spital – infarct, atac cerebral sau traumatisme violente –, sau pentru că erau mult prea izolați pentru a primi ajutorul cuiva. Nu doar în Statele Unite, ci în toată lumea industrializată, experiența bătrâneții avansate și a morții a trecut către spitale și azile. Când am devenit medic, am trecut de cealaltă parte a ușilor spitalului și, chiar dacă crescusem cu doi medici drept părinți, tot ceea ce vedeam era nou pentru mine. Cu siguranță, înainte nu mai văzusem pe nimeni murind, iar când am făcut-o a fost un șoc. Nu din cauză că mă făcea să mă gândesc că sunt și eu muritor. Cumva nu am ajuns la acest gând, chiar dacă am văzut murind oameni de vârsta mea. Aveam un halat alb pe mine, ei aveau halate de pacienți pe ei. Nu puteam să-mi imaginez situația de pe altă poziție. Puteam, totuși, să-mi imaginez familia la locul ei. Am văzut numeroase rude – soția, părinții și copiii –, trecând prin boli serioase, care le amenințau viața. Chiar și în cele mai dificile situații, medicina i-a pus pe picioare. Șocul meu a fost acela de a vedea cum medicina nu-i pune pe oameni pe picoare. Teoretic știam că pacienții mei pot muri, dar fiecare caz părea o infracțiune, ca și cum regulile după care jucam ar fi fost încălcate. Nu știu ce joc credeam că joc, dar știam că mereu câștigăm.” Atul Gawande


Atul Gawande
Să vorbim despre moarte

Editura Litera
Traducere de Vlad T. Popescu

Vlad T. PopescuCărți de citit, filme de văzutcarteO carte cu care m-am luptat la propriu, pe care am tradus-o în timp ce mă apropiam de un moment mai dificil în viață, și care m-a ajutat foarte mult. Dar o carte greu de acceptat, într-un fel, chiar de la titlu, care induce o spaimă greu de stăpânit...un blog Vlad T. Popescu