Filmul ca o balenă eșuată pe țărm… Leviathan (2014)
Mulți s-au entuziasmat, zic eu, gratuit, semn că nici celelalte producții cinematografice, de pe la noi sau de aiurea, care promiteau să se ocupe de oameni și de Om, nu numai de stârnirea pulsiunilor rudimentare legate de sex-bani-violență, nu și-au atins scopul. Sigur că într-un peisaj de imperiu în destrămare, în care natura este copleșitoare, rănile comunismului sunt spectaculoase și „ulițele” au lățime imperială este ușor să descoperi cadre uluitoare cu care să-ți copleșești spectatorul – dar măcar să fi fost vorba de un documentar, sau de un album foto, în care să nu se întâmple nimic… Pentru că tot ce se întâmplă este… corect și tras de păr în același timp. Corect în sensul de posibil, dar și în sensul de așteptat, tras de păr pentru că permanent ți se pare că regizorul-scenarist (Andrey Zvyagintsev) și colegii săi s-au gândit, înainte de fiecare nouă scenă, înainte de apariția fiecărui nou personaj, înainte de fiecare răspântie narativă, „încotro să mergem ca să acoperim toate așteptările criticii?”…
Pentru că, după ce Kolya pleacă în zori să-și ia prietenul de la gară, nimic nu te mai surprinde și țesătura se vede de departe. Locuri comune, prietenul care se culcă cu femeia ta, copilul care nu-și suportă mama vitregă, polițistul corupt, primarul lacom, prietena dedicată și obtuză, viața ca un tăvălug, votca văzută ca soluție la orice… Și toate rezolvate banal, banal, ca și cum ar fi rezultat din media știrilor de la ora cinci. Plus o balenă eșuată și una vie înainte de o sinucidere așteptată… Singurul lucru un pic altfel, dar inutil altfel, este faptul că lupta autorității pământești lacome este pusă în slujba lăcomiei bisericii, cu al cărei reprezentant primarul și personajul negativ (știm asta fără să avem dreptul să citim dosarul, poate singura chestie sugerată, nu oferită explicit, așa cum în mai tot filmul se întâmplă!) se sfătuiește și i se supune, de unde rezultă că Dumnezeu însuși, prin cei care au primit harul său, îl chinuie pe Kolya. Probabil pentru păcatele lui?… Lipsește scena în care, după cincisprezece ani de temniță, Kolya se călugărește și sărută cu smerenie mâna celui care… Mă rog, tot o rezolvare banal-slavă ar fi fost, dar una în linia tragediei, nu a dramei neo-neo-realiste. Așa că, vai lupta cu puterea și cu Putin, vai curajul omului asuprit, vai fresca Rusiei de astăzi sunt accesibile doar celor care doresc să le vadă, ele nu sunt personaje principale decât pentru un occidental rupt de lume (cel care dă premii, nu-i așa?), iar scena în care sticlele țintă pentru grotescul exercițiu de tir sunt înlocuite de portretele conducătorilor sovietici (mai puțin Elțîn, care era bețiv ca noi, mi s-a părut că spune un personaj!) nu se înalță la nivelul lui: acum i-am pedepsit pe toți la moarte pentru lumea care ne-au lăsat-o, căci e întreruptă de cel mai stupid mod în care Kolya putea să afle că-l înșeală femeia lui. Și sunt sigur-sigur că a existat și o versiune a scenariului în care copilul lui moare căzând în cascadă! Nu că povestea nu ar fi fost interesantă dacă ar fi fost bine scrisă, bine jucată, bine filmată, dar nu merită să aplaudăm filmul pentru ce ar fi putut să fie, ci pentru ceea ce a ajuns pe ecrane…
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.