Eu sunt celălalt, de Thupten Jinpa
© Photographer: 86ccyy | Agency: Dreamstime.com
Astăzi se recunoaște din ce în ce mai mult, chiar și în cercurile științifice, că este simplistă perspectiva egoistă asupra naturii umane. Pe lângă interesul propriu, imaginea științifică trebuie să acopere și rolul fundamental pe care instinctul grijei și al protecției îl are în comportamentul uman. Recunoaștem, pe lângă competiție, și rolul cooperării în evoluția omului. Un element important al acestui nou curent științific a apărut din studiul empatiei. În domenii mergând de la studiul primatelor la dezvoltarea psihologiei copilului, dar și în neuroștiințe și neuroeconomie (un subset al economiei ce folosește metodele neuroștiințifice pentru a studia comportamentul economic), noile cercetări arată că suntem motivați de empatie.
Ce este empatia? Este capacitatea noastră naturală de a înțelege sentimentele altor persoane și de a le împărtăși experiențele. Constă din două componente cheie: un răspuns emoțional la sentimentele cuiva și o înțelegere cognitivă a situației acestuia. Răspunsul emoțional poate lua forma rezonanței, în care trăim o emoție similară celei trăite de cealaltă persoană, un fel de simțit împreună, sau poate fi un sentiment pentru celălalt, un fel de sentiment de milă pentru nefericirea celuilalt, fără a simți, de fapt, ce simte celălalt.
Cuvântul empatie (empathy) a fost inventat în 1909 de psihologul Edward B. Titchener pentru a traduce einfühlungsvermögen, apărut cândva în secolul al XIX-lea în limba germană. Însemnând ad litteram “a fi capabil să simți împreună cu”, termenul german sublinia sensibilitatea la sentimentele atcuiva. În ciuda apariției recente a cuvântului, oamenii au recunoscut de mult timp fenomenul. Ideea empatiei stă la baza Regulii de Aur (fă altora doar ceea ce ți-ar plăcea să ți se facă ție), care apare în învățăturile etice ale tuturor marilor tradiții spirituale. O formulare a acestei reguli în sursele budiste este: “Ia ca exemplu corpul tău / Și nu face rău altora”, conexiunea cu empatia fiind mult mai explicită.
Conceptul de empatie este prezent și în surse nonreligioase. În romanul filosofic Emile, Jean-Jacques Rousseau pune întrebarea: “Cum să simțim mila dacă nu identificându-ne cu cel care suferă, lăsând, așa cum este dat, ca ființa noastră să aibă grijă de ființa noastră?” Filosoful scoțian David Hume compară sentimentele noastre naturale pentru alte ființe, modul în care rezonăm cu durerea și plăcerea de parcă ar fi ale noastre, cu modul în care corzile unei viori rezonează la sunetul altor corzi. Adam Smith, unul din fondatorii teoriei economiei de piață, se gândea că transportarea noastră imaginară în ceilalți este, de fapt: “sursa sentimentelor împărtășite cu ceilalți” și sugerează că astfel de instincte “conduc animalul la trăirea plăcerii în compania tovarășilor, la trăirea unei oarecare simpatii față de aceștia, la îndeplinirea unor servicii în folosul acestora”.
Sursele budiste exprimă, dintr-o perspectivă diferită, aceleași idei. Citim despre capacitatea noastră naturală de a empatiza ca venind din sentimentul că suntem conectați, că ne identificăm cu ceilalți. Unele texte timpurii budiste descriu identificarea ca “aprecierea clară” a naturii sensibile a celuilalt, în timp ce alte surse o caracterizează ca “un mod de a ține cont de celălalt”, sau “de a-l aprecia pe celălalt”. În acest fel, când empatizăm nu doar devenim conștienți de sentimentele altuia, ci le și onorăm.
În creier, empatia implică mai multe sisteme importante. În primul și în primul rând, sistemul limbic, cunoscut mai ales pentru rolul lui în procesarea semnalelor emoționale. În al doilea rând, empatia activează rețeaua neurală care face parte din sistemul de atașament, care joacă un rol important în interacțiunea dintre copil și figura de care se atașează, cum ar fi mama lui. În fine, când ajungem la răspunsul față de suferința altcuiva, empatia este asociată cu ceea ce oamenii de știință numesc pain matrix, acele regiuni ale creierului asociate cu experiența personală a durerii. Imagistica creierului indică faptul că empatia are rădăcini adânci în părți ale creierului vechi din punct de vedere evolutiv, ca și în cele mai noi, cum ar fi regiunile corticale care ne permit să vedem din perspectiva altcuiva. Descoperirile neurologiei indică și cum, cel puțin din perspectiva umană asupra empatiei, există o legătură intimă între percepție și atitudine pe de o parte și emoții și motivații pe de altă parte. Așa că, dacă schimbăm percepția și atitudinea față de altcineva putem schimba de fapt modul în care îl simțim.
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.